Nu mai aveam habar de noi, niciunul, nicicând. Nu mai puteam cugeta către ce aveam, ce strânsesem, totul era amestecat şi fără sens... Până şi pozele în alb-negru, poziţiile, sentimentele chinuitoare ce ne acopereau întotdeauna dimineaţă şi seara când doar el era cel care mă trezea ori adormea instantaneu cu mângâierile line, călduroase, pe tot corpul, dar mai ales pe ceafă, ştiind foarte bine că ador senzaţiile provocate de el, nu mai conştientizam în ce punct al contopirii ne aflam, confuzia era cam stângace şi excentrică. Credea că nu mai există senzaţie pentru mine, iar eu nici nu-l aprobam, nici nu-l contraziceam. Astfel, se contracta, devenea mai bun cu ajutorul fricii. Se ambiţiona pe zi ce trecea, iar sărutările erau tot mai puţine... Minus cu minus, se strângeau, se adunau numai plusuri. Plusuri de nimic, pe care cu greu le umpleam. La un moment dat, credeam că voia să golim totul şi să uităm pentru totdeauna de vreo anume cale prin care ar putea să ne întoarcem la ce ar fi fost sau ce era deja. Nu îl tachinam, ştiam că nu agreează, dar ştiam cum să dau alarma. Puteam să-l provoc prin semne, să obţin ce doresc, la fel ca şi cu ajutorul codului Morse. Deţineam preţioase momente şi ni le aminteam precum nişte străini, seara în încăperea devenită ciudat de banală la care el o ştia, simţea, printr-o vagă atingere şi posibilă încruntare. Deranjat şi un pic şifonat, se apropia de mine şi-mi cerea iertare ...eternă uneori. Amuzată şi încă un pic intrigată, îl îndepărtam încet, întrebându-mă în sinea-mi de ce a întrebat aceea şi de ce, cu ce scop am făcut ce-am făcut... acea gafă fără de rost.
Ţin să vă anunţ că inspiraţia nu a complotat cu mine astăzi... Dar vor urma mult mai bune, pe seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu