SINGURĂ, după mult timp... îi simţeam absenţa seismică, cu fiecare filă întoarsă, cu fiecare privire către zâmbetul lui fals aşternut pe o bucăţică de carton învăţată, numită poză, care reflecta atâtea amăgiri şi decepţii între noi sau alţii, cu fiecare atingere a părului şaten-roşcat cu peria ce i-o înmânam săptămânal, după fiecare duş sau spălare umed, umedă, pentru a mă detensiona cu totul şi pleca din lumea realistă... Cu fiecare deziluzie găsită în minutele ale dracului de trecătoare parcă lipsă, îmi strecuram cârnul năsuc, pe care îl adora, chiar în adâncul pungii transparente străbătute de zeci de coji ale alunelor savurate demult, împreună cu el, cu gustul divin şi unic, dar rămase cu aroma animalică a corpului lui tânguitor şi clasic, inspirând aerul lipsă, amintindu-mi cu o fierbânţeală energetică de el. Miroseam masculinitate, contrastul dintre perversitate şi tandreţe, de care mai rar dădea dovadă în ultima perioadă, lăsându-mă să zac tăcând într-o saltea de dedesubtul suportului de lemn cu patru mici picioruşe. Oricum, părea prea sincer şi credeam că nu merit. Din nou, mă înşelam. În acele clipe, puteam să pariez că nici nu se gândeşte că aş fi ajuns o singuratică mai ceva ca înainte, puţin aurolacă şi isterică de el. Focul nu înceta nicio clipă. Răsuna şi se resimţea din ce în ce mai prezent cu fiecare respiraţie şi expiraţie de-a mea, crezând şi sperând că voi îmbătrâni odată. Voi albi, fiind susţinută doar de câteva ţepuşe confecţionate precum crucile din marmură veche şi cântecul duios al vreunui violonist senil şi putred, dar plin de esenţa ce-mi va alina câmpii şi orizonturile înceţoşate; voi scrânti absolut orice amintire care îmi repugnă despre el, realizând mai cu seamă ceea ce puteam să obţin de la el. Voi şopti posibilelor copile pierdute şi vagi din gara umblată, plimbată, împreună şi de mână cu el, povestea mea eternă de dragoste şi iertare, vrând astfel, să deschid ochii unor naivităţi visătoare pure interioare, învăţând împreună cu ele să ÎNVĂŢ, să evit amarul şi crima deja săvârşită parcă, să le apăr de premeditările unor hiene neatente, devoratoare dar laşe ce poartă numele de bărbaţi, dar mai ales să dau totul uitării precum o sticlă cu un mesaj către piraţi, pe valurile dense ale unui Ocean, care din păcate s-ar putea întoarce şi m-ar bântui necontenit, neîncetat... precum mă simţeam cu el.
Mda. Nu prea am mai trecut pe aici dintr-un motiv cert: depresie. N-am mai vrut să aud, să văd, să gândesc, să tac, să vorbesc, să plâng, să râd, să oftez, să gesticulez, să simt, să dorm, să stau trează, să mănânc, dorm, beau, citesc sau orice altceva...
În momentul de faţă, mi-s bine, slavă Timpului... Îmi reiau activitatea în forţă, şi după cum aţi văzut, am aberat destul pe ziua de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu