Semeţe,
crengile se revarsă
şi
totodată
desperechează,
fruntaşă
cu apa în
picuri de armonie fulgerătoare.
Fiecare fior mă
străpunge
cu viteza luminii,
deşi ştim
bine că
simţirea
e ca a unui ţurţure.
E ploaie.
E nesăţ
de hiperbolă
mortală.
Aşternuturile
m-au lăsat
de mult timp murdar,
să
plec,
ca să-mi
continui destăinuirea
în
taina existenţei
mele poate nimfe.
De aceea, când
e toamnă şi precipită,
scriu câteodata
nişte
figuraţii
metaforice de o natură mistică...
astfel încât
le şi
uit sensul de prea multă profunzime în
convoi.
Dar le pot
reinterpreta atunci când voi fi sigură că o
să
plouă
din nou,
ca pentru mine,
iar noaptea mă va
înţelege
îndeaproape...
Oare mă va
păzi
această
căutare?
În
poezie,
nu există căutare,
deci de aceea nici măcar
nu-mi este semnalată...
Te aştept cu dor de cercetare-aprofundată, toamnă...
Slavită să fie toamna cu ale ei minunății, dar va veni și iarna cu al ei covor de fulgi argintii...
RăspundețiȘtergere