Surâsul ne
,,degenerează’’ chipul, spiritul, dar mai ales colţurile gurii, în mod sur, cum
se şi simte în aer nădejdea absolut diafană către o primă vară. Putem jura cu
toţii că mreja acestui anotimp se leagă cu vara, un timp atât de anevoios în
slujba genţilor nestăpânite, gurilor de apă obraznic de răcite, rucsacilor
aberanţi, adolescentini, conductorilor de tren, care par nişte zei ai
indulgenţelor cu privire la bilete, din zile siropoase pentru copioasa
îmbraţişare, dulce-meritată de doi boemi, iar invelişul acestui ceas fast
încleştat cu averse, este înconjurat strălucitor cu flori de măr parcă acrilice,
un glas din fosforescenţa divină a verdelui ce domină frunzele fecioreşti... şi
paşii de balerini feminini, scorniţi ca moştenire după testament de grădiniţare
la grupa mică, ori femei încă rămase cu gust, suflet şi spirit în această virtute.
Surâsul mai cântă cu litere de mână, pitite şi isteţe, în agenda mea cu motiv
estetic, fiindcă mi-a sosit primăvara, dar abia mai apoi trezita din hibernare
culme a cugetării, ca în arta frumoasa, călăuzindu-ma într-o dragă mie
secătuire de neînţelesuri; aştept în mod ca şi neînsemnat de copilit, a mocni
în fiecare colţ compensativ din fiinţele care mă lecturează din pricina vreunei
nevoi interioare ce se poartă ca o bandană cu puterea de astenizare molcomă. Infinitul
veghează şi el ca o melodie straşnică de tenor, fiind ascendentul surâsului -
dar, de fapt, doar soarele magnanim în cădere liberă de raze ce-mi încălzesc
părul şi provocând un fel de a mă simţi o adevărată zeiţă cu repercutări
roşcovane. Acest anotimp miroase a poezie, întrucât regăsim enormităţi de stări
şi sentimente pe care le reflectăm în alţii, pentru c-avem puterea şi
voluptatea de a începe planurile unor experienţe perfecte şi visuri întruchipând
pe rând, real, motivul tânjit. Şi când te gândeşti că le regăsim pe toate
acestea în analogii şi metafore inspirate de natură reîmprospătată. Cât cântec.
Cuvântul ,,primăvară'' sună proaspăt în limba şi graiul nostru, stârneşte
ghiocei în retine şi viaţă în urechi, ne repune pe stâlpii noştri de
stabilitate rămasă dezinvoltă - cum ar trebui sa fie orice aripa din compoziţia
pântecului ascuns de fantezie -, şi nu aducătoare de uniformitate. Primăvara
chiar înseamnă libertate, dar doar pe jumătate pentru liceeni... Îi menţionez
doar pe ei, pentru că am o simpatie către generaţia devenită a mea în care-am
intrat, din fericire, absolut ,,allegro''. Pentru noi şi ei examenele nu s-au
terminat; încă putem merita la fel ca şi conştiincioşii, după o bază de cultură,
un pahar de pretindere la independenţă savurat în manopere diferite, ştiu,
total diferite. Eu nu aş ieşi cu prietenii, şi nici nu aş merge în baruri, dar
sigur mi-aş lua sub braţ o persoană la care ţin, două sticle cu apă rece,
declarând în soi de urlet, că tot ce vedem este al nostru. Fire de iarbă, râu
învolburat, dealuri bătătorite, ne aparţin, deoarece le considerăm deja parte
din noi... şi cerul ca o cerneală deschisă în albul profund, în faţa căruia
putem convieţui doar cu gândul, cum mulţi nu pot, pe lângă mici plăceri dulci
luate de-acasă, ca să ştim că nu ne aflăm în pericol. Apoi să putem răsufla fiecare citric rău din minţile şi adâncurile noastre, să se piardă în cel mai avenit orizont, ca-n cele din urmă, jocul proaspăt şi alb, de iele, pornind dinspre contururile copacilor, frunzele lor, pentru cerul precum o platformă dansantă de nori nuanţaţi, şi chiar din acoperişurile blocurilor, asfaltul neutru plin de speranţe în a gusta căldură adevărată, să cuprindă teritorii ca pentru ştirea în simţiri, care aruncă rochiile şi tenurile noastre în poţiunile primăverii. Cum să nu ieşi, deci, în spatele blocului tău simplu ori să pleci cu bani puţini la mare, orizont nepătat în primăvară, cu pensule, acuarelele şi bucăţi de material în spate, bine strânse, să te aşezi pe un petic de nisip cu tălpile impresionate de solul pipernicit şi să-ncepi a picta? Nu contează unde te afli, este dezirabil ca monumentul naturii să te aclame. Să parcurgi o terapie înaltă, de pictură şi absorbţie a naturii. De fapt sunt două terapii, dar care se completează de minune şi efectează adevărata, şi complexa noastră fiinţă. Am sărbători răsăriturile în beţia oferită de dinainte, chiar de anotimp, şi le-am onora cu zâmbete pline, curaj de a ne schimba în această perioadă, contopire ireala de gânduri cu ceilalţi spre ceva mai bun. Halucinarea în spirit de etapă destupată este fabuloasă. Am crede că ne putem păstra mai uşor irealul din noi în atmosfera mândră de ea însăşi. Ne purtăm lăsaţi ca artiştii păcii noastre, ca artiştii puţinelor străzi pe care picioarele noastre le-au colindat, ca artiştii sclipirii de moment, ca lumii mortuare din înăuntrul nostru, ca artiştii minţii, artiştii sosiilor noastre, apelor în care ne scăldăm, dar mai degrabă artiştii perceperii noastre, în degradare. Nu ştim unde mergem, dimineaţa ni se pare atât de lungă şi parcă ne este furată. Şi totuşi... Mergem mai departe. Ne oglindim zilele ce au fost şi ce au ,,să vie’’, în nevinovata reflecţie a razei soarelui pe capota unei maşini proaspăt lustruite. Orbeşte. Din fericire, oglinda se va desfigura curând. Va pieri în divergenţă sau în covergenţă, doar din pricina ploii ce-o să vină... Plecăm, până nu va fi prea târziu. Încă mai cred în fictiva companie, a florilor, flori care vor asista la cântecul meu pianist, chiar mai rapid şi învolburat decât orice altă melodie, însă aflat doar pe maşina de scris, pe taste ca şi clape, pe litere ca şi inovaţii subtile, iar acestea vor alunga din decor şi biblia destinului climateric, orice urmă de nepăsare şi tristeţe. Aş întreba natura, într-un anume fel, daca şi-ar dori o gură de apă sfântă, pornită din neştiut. Câtă frenezie. Din mers, prin ploaie, mă clatin de fiecare dată împreună cu copacii, cu coroanele lor ca într-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plină de fulger. Şi mă alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc în jos de ele, suspendate, crengile bătute de esenţa de anotimp prelungit. Viaţă prelungită, inspiraţie fericită, oameni cu umbrele. Umbrela mea este învechită, ca o pălărie din portocală, cu felii roşii şi negre… E plată… O urăsc… Îmi vreau ploaia, apa sfântă. Neantul e sfânt. E singurul lucru tainic, despre care pot spune că reprezintă sfinţenie şi astfel o accept totodată, fără denigrare sau ironizare. Umbrela e malefică; îmi impune să mă feresc de ceea ce este sfânt şi poate fi al meu. Vezi câtă nedreptate? Pe sfinţenia asta o vezi, o simţi, de ce? Eu nu mă voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea şi nu îmi va face regres, niciodată. Iar de bălăriile, numite oameni, nu mă voi stingheri, port obiectul lor anost în mână, printr-acea ploaie; obiectul, prin logica lor, ar trebui să-l venerez. Oameni trişti, nu mai ştiu ce este natura... ca şi când ar fi ştiut vreodată! Lumea este a noastră, primăvara.
Cu asta particip la concursul ,,Mirajul primaverii''.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu