ai fost vestea ca grindină,
nimerind asfaltul,
un fel de clară pierdere
de cunoştinţă,
la fel ca un înger crescând rupestru.
pietre îndurerate zac pe ciobul tău de tată,
pandele rar se mai coc, cu câte o faptă,
mama ciopârţeşte burice de degete
şi mă sperii de din ce-n ce mai puţine gemete,
iar eu tot închisă de tine am rămas.
degete pale, de pe frunte arând sudoare
îmi lipsesc milos,
şi a haine purtate de casă deshidratată miros,
miros, acum, debarale...
iz de familie nu s-a arătat,
şi nici stropi de planuri,
dar umbre şi secrete tot mai zac în căni rănite,
straturi ciobite,
draperii neprinse,
formalităţi pângărite,
ochi de oglinzi dreptunghice...
dorul meu, de scuipatul între degete,
unul diferit, când mutai pionieri pe pătrate,
joc nefast, de neînţeles cu junii,
şi confundai jocul cu cititul - nu fericeai file fragede,
dorul încă descrie o poveste ce se tot regăseşte...
acolo încă-ţi mai sunt canapele.
corpii miaună în calendare,
mii de ani în aşteptări.
când nu vrei să mă crezi, tată
că am crescut - şi am greşit,
am crescut pe numerotaţii,
pe abace, în apă.
vino să îmi spui dacă mă crezi,
să-mi spui restit şi ploios,
certuri imune
cât îţi voi lăuda gerul chipului
căutând genul timpului...
sărutăm noua revedere, putrezi,
cafeaua sa abunde,
şi o să avem ce ne spune.
înclinare paternă
RăspundețiȘtergere