Another

He waits.

Ora mea abstracta

Too heavy to break my fuckin heart.

passion...holidays...

     

Mister Do Not Give Up.

Tell how it feels this now.

Sorry, Chuck is lost today.

Village of poetry.

îmi apăs faţa în cerurile negâdilate de nervuri, din palmă

ca să povestesc din buze, traiectorii,

cât de stins a putut fi orgasmul

în ceaţa oarbă

şi-n iraţiunea largă...

plăcerea ca şi când morţii i s-a pus floarea şi insigna,

ori voalul tânjit, ca să nu mai muşte o lungă vreme, din oameni...

o pată de mucegai ce se flutura şi var obsesiv absorbea
abolind suflete din camera necuvântătoarelor,

spunea cu foc să m-adun, 

căci oamenii mai pot zâmbi

şi să trăiască turuind şi altceva

decât neghioabe parfumuri, 

precum surate din peisajul ce l-a putut deprima

până la os.
iar în timp ce-mi fac bagajul să mă caut
realizez cum niciodată nu voi fi destul de-ndepărtată
de orbire...
şi mereu din dorinţa de a şti
cum simte şi cum vine
apa tremurată a mării,
va curge sânge liber.

pasaj II

Îmi tremurau genunchii, pieptul şi pielea gâtului de frig, într-un oras uitat de lumină. Ca să mai simt şi eu, caut stelele mult mai pronunţate şi supuse în fiecare noapte, prin extravilanele inundate de vânt zdrobitor, înfundate, ale comunei ăsteia cu două străzi şi multe blocuri, rătăcite faţă de mine, care pierd bolnav din robustime în fiecare clipă din an. Cerul, mereu ca o apocalipsă misterioasă pe hârtie de indigo, învăluit şi îngreunat de un colier trist de puncte luminoase, - împrăştiat cu degetul de o servitoare a vieţii, de o mamă a naturii -, m-ar fi pândit doar ca să mă agaţe de zidul fără timp al crepuscularului. Merg duios, deşi este foarte cuprinzător sentimentul care mă fracturează, frigorific, mişcările strâmbe nu mă pot părăsi, deşi nu poate şopti nimeni că nu se întâmplă asta de obicei, aidoma în oricare dimineaţă sau seară, simţindu-mă torturată şi părăsită în oricare gheată, dreaptă, sau stângă; prin ambele pricepeam care este de fapt mişcarea frigului ţâfnos, rece, sarcastic şi ud. Mă proptesc cu totul în buzunarele paltonului, curând ofilite de jerpelire.
Privindu-i ochii din minte, reprezentaţi totuşi suprarealist dintr-o panoramă mai ireală decât credeam, ochii slabi ce stau să curgă în gemete, de sub acoperişul incontestabil al genelor moarte, dar şi obrajii ciuliţi, puful aplatizat fără voia nimănui, şi modul în care se ferea de ultimii sori - căci scena era luminată şi caldă, de parcă nu ar fi avut nevoie de mine la acel moment, îi cotrobăiam prin gânduri. O năpastă majoră.
Îmi imaginam că suntem într-o încăpere de tren, zburătoare, care se mută din aglomeraţie, mereu lângă un loc mai bun şi singur, ca să nu fim auziţi şi poate probabil pentru a ne ascunde vremelnic de razele roşiatic-hepatice. Le îndurasem destul cât adormeam - împreună de-a dreptul - emoţiile cu capetele un pic ieşite din fereastră, ne priveam sub şuviţele care toate se molipsiseră deja de libertate, nemaiexistând, vizibil, cărare. Nici în afara trenului, nici pe capetele noastre pătrăţoase. Parcă erau la olimpiadă, iar norii, ca şi cameleonii tulburanţi, temători de ce se întâmplă cu ei, stăteau să ne mintă.
Era vremea să luăm câte un loc, să retuşăm ziua cât mai putem, mergeam cu gândul să fumăm timid, adică un pic, să facem rost de răgaz destul printre cuvinte şi ludice de trup, din degetar, din oftat, atenţii împărţite, jocurile fumului ca o pasăre spirituală în dezmembrare. Aveam să-i spun cum ieşeam în fiecare seară geroasă afară, sperând că zăpada se va aşterne mai repede, dar domol, peste orăşelul nostru, mai mult natal pentru mine decât pentru el, ca să-l pot scoate în sfârşit la plimbare. Mai ieşeam... şi ca să-mi revendic moartea pe care o puteam soarbe din rafalele de vânt care mă ciobeau, realizând că şi muzica poate face asta, poate omorî un suflet al universului. Cu liniile melodice potrivite şi mesajul fără de vreo urmă de zâmbet. I-am spus că muzica are şi reversul... El avea idee... Ştiinţa frumosului care cutreiera lipită cu planurile dizgraţioase pentru această omenire, pentru cei ce nu ar fi fost niciodată mai bun decât el.
Muzica putea să ne readucă la simţiri mai bune, ideale, la capăt de moment. Cu cât îi citeam în tren, cu atât mai degrabă realiza faptul că nu-l voi slăbi niciodată din a mă citi. Ştiu ce ultim cuvânt să aşez, iar frazele sunt paranormal de întinse.
Îi adormeam demonii, pentru că zâmbetul se schimba, îşi muta rama, se modela tranchilizant, chiar şi soarele putând să mai abunde a speranţă la o reînviere, deşi era trecut de ora opt. Îi recitam poezii pline de versuri pe care n-o să le poată traduce niciun interpret, în nicio limbă de pe această lume, iar pe ascuns, în gând, îi ciopârţeam buzele scrijelindu-le cu cerneală usturătoare şi peniţa roasă între canini, pe lângă sfârşitul premeditat, cuprins straşnic de cerneala închegată, smulsă cu apartenenţă din micul rezervor al stiloului; cu aceasta, rezema tâmpla de marginea ferestrei murdare, aţipite în mirodenii de călători şi poveşti, lăsând să-i văd pielea gâtului întinsă pe alb şi faringele tremurând sub înghiţituri lacome, mutilate de surzenia fanteziei la care reflectă cu o atenţie dăruitoare. Mereu, incitant să scriu... Mult prea incitant, până şi dincolo de imaginaţie. Mă camuflam pentru el, sub dorinţa de a fi mâncat de viu de fiorii din spate, apoi reînviat de saliva cruţatelor aventuri, aşezate la discreţie, pe un tărâm de seminţe de maci, în chip de ploaie. Scobiturile de la baza gâtului îmi cereau apă şi urmarea unui cântec însetat care să le soarbă fără să ne vadă. Păreau foarte neştiutoare, chiar începătoare, deasupra bentiţei negre a tricoului; şi mereu slab pigmentate. Beţia de guri ce răsunau a sete, a tăcere, a refulare pentru vorbă omenească din interior, de care cineva o să chicotească mereu, a celestului, a urmelor lăsate pe geamurile trenurilor ca nişte cadrane, pitite bine sub uscăciune şi uitare, departe de aburindele toturi unitare vii peste ele, mă chemau şi masacrau sub un zvelt cub de nimic altceva... decât de înfiorare, atac la persoana lăuntrică, pierdută în pântecele părinţilor acelor guri răsunătoare, cu buze.
Era îngenuncherea mea pielea albă, căci ascunde o taină bună, rece, în singurătate. Mereu am studiat-o, la oricine, mai puţin la copiliţele ce par spălate, dar îmi confirm din orice, că nu sunt. Imaginam în propriul teren, cât de litigios putea fi sufletul acela care îşi arăta frumuseţea suplă şi prin carne. Cu cât templul lor material era mai rozaceu, bătăturile din capetele lor decalau către mai multă speranţă. Însă nu voi şti acelaşi lucru dacă voi privi şi ochii. Mă rezumam la piele, ca o aschimodie sangvină, şi dacă era albă absolut, rămânea tristul din poveste, ce răcea odaia celor două tabere de animale, cu imaginaţie şi fără imaginaţie. Pielea aceea, să-mi revin, ascundea o masculinitate insipidă, de un noncolor sarcastic, ce mă minte neîncetat despre puritate. Mi-am dorit să fie alb... împlinit de ochii verzi, ca o stea pătată de picior de om misterios, crud. Adevărul este că, de când am realizat că există şi putem schimba cuvinte mediocre măcar, cele care nici măcar nu trebuie să aparţină de mine, am început să cred în bărbatul-nimfă. Chiar aşa. Un bărbat ce putea să răsune din mersul lui, pe toate ţinuturile merituoase, a dragoste, dar învrâstat pe vedeniile răului, a tot ce este superficial şi nimicitor de neimportant din cauza oamenilor fără cusur spiritual, dar aplatizat de un exterior nebunesc de atrăgător, cu închistaţii şi urme de acceptare adevărată. Un bărbat nimfă este nici mai mult, nici mai puţin, decât o stea, o multitudine de mănunchiuri de pulberi. Pulberea este fiecare trup feminin, iar aglomeraţia şi lumina diversă formează nimful.
Îmi doresc pentru amândoi să fim liberi, dar nu ştiu de unde să încep... Mi-e teamă să aflu de unde pot începe. Cert este că voi sfârşi din a exista doar când nu vom mai observa nimic scris de mine; şi niciun rânjet, alungat de tot ce este iraţional, la adresa chipului lui, şi niciun gând de a începe scrierea vreunei telegrame de la depărtarea seacă, dar cu un sfârşit şi destinaţie ce indică marea (în care nu aş vrea să-l pierd vreodată), o telegramă în care destăinui tăişurile de pe unghii şi degete, de scrântire a karmelor parcă sortită.
Când simt că citeşte ori ascultă, şi sare câte un cuvânt de care nu este gâdilat, la figurat, încep să tremur, simţind golurile în capete de vene şi crăpăturile căldurii, din care ies şi în care intră doar mai multe ademeniri înverşunate, senzaţiile unor lacrimi, idiot spus, care, zâmbesc dar nu se arată...
Clipele nu mai au viaţă când roţile şi nişte scaune ciudate ne poartă în viteză. Au doar esenţele lor, cu savoarea unei mări tot mai apropiate, aşteptate, ca o nouă, din nou, viaţă.
Îmi imaginam cum mă destăinuiam, c-o voce groasă, despre serile în care ascultam un radio ieftin sau rockul alternativ, fulgerându-mi în minte cuvintele versurilor, ca idei şi imagini pe care le pot asambla perfect în ce urma să scriu despre el, o fixare şi potrivire pe care n-o conştientizam. Era o frumuseţe premeditată. Îi simţeam prezenţa aproape, şi totuşi, mai apăsător mi-era gândul spre metoda avangardiştilor, aşa-zisa joacă, aşezată şi pregătită dintr-un sens ireal, adică protagonistului i se mişcau buzele şi mâinile în prezent, dar doar în cel exterior, interiorul fiind invadat de o groază completă. Cum aceia rupeau bucăţi de hârtie din ziar pe care erau întipărite cuvinte, creând poezie, lucrând-o, analogia făcută cu mine ar fi fost când simţul meu alegea câte o grăire scurtă din muzica îndelungă, pe care o îmbina în scena scriitorului care cerşea continuare, cerşea iubire, cerşea perfecţiune, completare şi acceptare. Planul meu nu este despre pierderea minţilor. Oare cât de mici fac paşii către această obsesie? Nu ştiu nimic, dar cu siguranţă aş vrea să-i cunosc îmbrăţişarea, dacă mai învăluie, dacă mai sperie, cum spunea el. În tren, îl invitam lângă scaunul meu scobit de praf şi degete de copii nerăbdători care trebuiau să ajungă de mână cu părinţii lor pe diferite tărâmuri. Iar dacă ei au folosit degetele, şi eu am fost ca ei, copil, le-am folosit şi eu. Iar Roman era acolo.
Mă privea rar, avea poziţia elevului aplecat peste bancă, anxioase braţe dându-i austeritatea de gol. O simţeam forţată, că el era doar un adolescent orgolios, berbec, cu ochi nebuneşti, puberi. Eram prinsă în neclintire şi mi-era teamă să nu se molipsească la fel ca şi ciuma. Presimţeam că aveam ceva fire de păr încurcate în spate, vârfurile deja făcute mini-papiote spre coccis, ceafa slăbită, semi-transpirată, un cocon lipicios de nimic, în gât, urechile spuneai că sunt înfuriate, dar de fapt îmbufnate de timiditate...
Creştetul părea slăbit de părul subţire, lung, iniţiam cu totul o imagine sărăcăcioasă, dar care merita totuşi un zdrăngănit de mandolină. Tremuram, şi deodată, ca să-i inspir cât de rău mă putea cuprinde, apăs o parte din fereastră, să cadă până jos, să se facă un pic de curent. Îmi contractam fiecare muşchi pe rând cât nu mă privea şi mă rugam să pot închide ochii, urmând sfatul lui şi să trăiesc prin vorbe dezinvolte. Orice fel de vorbe. Imaginaţia nu-mi răspundea. Singură, făceam gestul poziţiei arăbeşti, exact cum stăteam în mijlocul patului alb de acasă. În dreptul lui, prezentam picioarele încrucişate şi mâinile ca doi vecini ce pun la cale o... petrecere. Simţea schimbarea, şi fără să se gândească, întoarce capul, chiar văzându-i buza inferioară lipsă, ascunsă sub maxilarul superior. Lăsam capul pe spate ca o aştepare a ploii în tren, pe care s-o iubesc şi nu doar să mă mulţumească. Aşteptam... să îşi liniştească buzele, fără ascunzişuri, pierzându-şi privirea prin zona umerilor mei. Chiar era pierdută, simţeam cum nu mai clipeşte. Eram răbdatoare şi-mi doream muzica inspiraţiei şi expiraţiei, însă trenul îşi făcea treaba prea bine, ducându-ne exact unde ne-am dorit întotdeauna. Spre nicăieri.
Nu îmi aminteam cum am plătit, dar sigur priveliştile se prezentau altfel, boarea străină mă ruga să înţeleg că nu mai suntem în Romania, şi ne îndreptăm spre un stat vecin. Pe drum observasem flori plăpânde şi animale care se scuturau în cercuri ca domniţele, pe cerurile străvezii, pe muzica cerurilor Cehiei. O glumă bună.
Nu am niciodată unghii colorate, aranjate, spălate. Mâinile miros a hârtie nouă, de copiator, şi a mirarea unui creion! De multă vreme nu mai schiţasem, îmi luasem în geantă şi blocul de desen, instrumentat cu minele cărbunoase şi dorinţa de a-l reda pe omul obsesiei mele şi pe care îl strig după numele de familie, deoarece ambele prenume trebuiau amintite doar cu o carte de identitate, ceea ce îmi părea trist şi am capitulat faţă de ele, nu voiam să stric vreo stare de spirit. Intenţionez că vreau să scriu cum nu îl strigam mai deloc. Doar o singură dată, când ne-am nimerit prin curtea şcolii după o îndelungat de bună vreme, exact prin preajma zilelor când trebuia să-mi dea un răspuns pentru piesa de teatru...
În sfârşit, începea o holbare faţă în faţă. Ştiam că-i promisesem o provocare. Îmi cutremur mâna spre degetele lui, chiar foarte aproape de burice, şi îl rog să îmi ofere un deget... Nu era o favoare, nu era o rugăminte, era doar o potecă. A fost greu, dar posibil. Al doilea deget, pot să-l visez? Dacă se întâmplă să-l visez, pot să-l am şi-n realitate. Îl prinsesem între gheare acum... Un al treilea deget, pe rând, fără grabă şi dezechilibru. Palma îmi era moale, amorţită, cu degete pare şi impare, calde şi reci. Circulaţia nu mă mai domina. Mă domina R. Mă juca, mă trezeam la viaţă, zâmbeam pentru că nu mă puteam abţine. A fost şi al treilea, pentru că voiam să simt magia cifrei, ca o jumătate de infinit. Puteam să jur că i-l ceream şi pe al patrulea, deoarece îmi atingeam scopul. La final, îmi doream să ştiu dacă vrea să plece cu adevărat, râzând, ori să stea, plângând. Rămâneam inertă, şi cu toate acelea, îi puteam mângâia degetul mic cu degetul meu mare. Foarte încet, preludiul era mai special decât între doi oameni, adică două trunchiuri de copac întreprinse... Focul mocnea la timpuri scurte şi dese, exact ca pentru tortură. Dansam pe fâşia focului care mă înfăşura, cuprindea din fiecare semn mental, spiritual, desfăşurându-mă într-o piruetă ca pe o biată rană exorcizată.
I l-am cerut şi pe ultimul, voiam să văd cu sinceritate, dacă este mai mic decât al meu. Bineînţeles că nu era, nu am întâlnit om de-o seamă, cu degete mai mici ca ale mele. Cât de răcoros era Roman... precum aerul de incipit al iernii, prin care soldaţi astmatici umblau chiauni, scormonind. Îl aveam în palmă, instrumentul universului lui, chiar mâna o prinsesem într-a mea. Oare îi fusese greu? Mereu am rugat oamenii să mă creadă, că oricât de speciale ar fi fost momentele petrecute cu ei, unele chiar nu puteau fi scrise de mine niciodată... Deoarece nici cuvintele nu puteau să ridice cu ele, deodată, sentimentul. Unele magnificenţe nu vor fi niciodată scrise. Capodoperele rămân să fie recunoscute de artişti, după ani, în urma cărora să se lase moale zâmbete. Nu scrise, pentru că ar aparţine şi altora. Unui al doilea sine, care vede şi urmăreşte literele unor scene scrise cu o importanţă mult prea nedezvoltată. Mi-am spus negreşit că sunt oarbă şi îndrăgostită, plutindă, dar cu un sens. Nu silită, nu doar dorită a iubi, în farmercul nemăsurat al unei imagini în care nu îmi pierd anii şi doar caut să fiu iubită. Cel de dinainte nu a înţeles că iubesc idealist, şi nu toţi cei ce iubesc sunt ca mine. Fiinţele ...se mint pentru trăiri, diferit. Ne caută vocea care cere, toropită, anumite răspunsuri. Apunem în concentrare, ori ne eliberăm, ori ne pavăm mai amarnic? Reprezentam felia de cruditate feminină, putând să jure un fruct ce năştea oroare, din născarea lui nativă de început, impusă prin dansurile vulcanice ale unor vârfuri de tălpi masculine noroioase ce aduceau numai lipsuri, găuri de pământ, opuse, peste deschizătura obtuză a feericului iad mulatru, care cere necontenit viaţă, un spasm, un miez prevestit pentru udăciunea obrajilor umani, ca bucăţile de colivă mincinoasă, cu semne largi, parca transpuse şi ele în găuritele aure de pământ, încropate în alte noi arte. Eram în simţiri de clasa întâi pentru poziţia mea geometrică, exactă, pe scaunul de călătorie, şi totodată, în liderul visurilor mele ce tremurau cu luminile mereu întrepătrunse în confuzări obositoare. Uitasem de Roman, că era acolo, dar din ce în ce simţeam acea boare de tămâie ori plantă care-şi măreşte dinţii... Mă inundau viituri de fiinţe brunete, prin geanta cu interiorul atât de negru, molipsit de ambalaje vechi, comerciale, de dulciuri, firimiturile de hârtie tânără căzute din şinele caietului dictando, pe lângă firimiturile de strigoi ale napolitanelor seci ca un alcool tare şi înţepător de dulce, dar sec, foarte sec... Căutau seva trecutului meu? Doreau să mă inunde cu totul, să mă tăvălesc în fantezia mea ce devenea vertiginos... o mocirla care holcăie topitor a profan din toate încheieturile cu vinete traiectorii ce ascund sânge malurilor tuturor sumbrelor?... Monitorizau atenţia mea hibridă şi pulsul care se îndepărta de bărbatul cu chip de spumă celulozică?
Simţeam fumul de iarbă necenzurată, printre degetele de la picioare, bronzate în sandalele pământii ca buzele călugăriţelor bizare, cu ochii anapoda. Fumam cu buzele ca o ciupercă încrustată, în iarba deasă din faţa unui palat închistat în negru, asediat de un gard de fecioare cu privirile de neon surpate. Gardienele fecioare. Erau îmbrăcate doar cât pântecele sânilor canceroşi, pătaţi de chemarea vergilor, lipite unele lângă celelalte, înalte, slabe ca un ghiont lângă un chiot, iar sub fiecare piele de braţ ale oricăreia, licărea lampant, esenţa siamezică. Starea era neaşteptat de torpilantă, mă simţeam mult prea mare pentru acea lume, deşi ele râdeau de mine ca de o furnică speriată, şi decedată. Picioarele mele răsăreau eleve şi restrânse, ca la o vizită la cabinetul doctorului, ca mormanele de jurnale albe mirosind pâlpâirea dezgolită a unei acetone împleticite de basm. Mă lepădam de peisajul tutunului ars şi des, într-o pungă de covrigi golită, mestecând parcă, din ochi, cu tăişurile ridate ale privirilor orizontale şi nesfârşite de pe pagină, îndreptate spre fiecare corp ce brăzda povestea, întorcând şi pagina cu doctrină, deodată cu-acea continuare poetică, şi trupul.
 Priveam cum aburul meu dezolant parcurgea aerul de nebunie şi absorbea toate respiraţiile gardului ce trăia din femei drepte, slăbănoage, cu ochii subţiri, cu coatele roşii, părul ocru, cu funingine din rădăcini, iar acea respiraţie parcă avea şi gust, avea mişcările ei, erau deshidratate şi simţeam cum iau foc, ca într-o scenă de saturaţie. Se transmitea o fericire perisabilă, chiar din interiorul stomacal, căci gurile puteau înlocui foarte bine un gaz toxic şi apăsător, de griji, de durerea nopţilor pierdute fără a exista contopire în universul lor, şi de durerea plecării fără copiii lor crescuţi ca nişte perne cu fulgi odioşi... Aceasta mi-amintea de mama, minionă ca un drac deja angajat, cu un şuvoi clasic de păr, alungit până la coccis, de parcă întruna trăgea cineva de el şi-l implora să se mai sărute în onduleuri; mereu colorat în alburiu natural din sprâncene, coroana rădăcinii de deasupra frunţii, pe lângă ocazionalele culori de brunet ce lasă de dorit şi negru posomorât, din alte combinaţii de texturi colorate. Mă ciuruiau vocile viorilor şi grelele încercări ale pianului ce se adâncea în crăpături, cu seriozitate; era moartea care-şi vopsea propria uşă, alunecând cu paşi nehotărâţi spre ea, şi noi... Cerul era în splendoarea ochilor, găuri negre aşezate într-o citoplasmă cu aspect mălăios, ca irisurile bolnave de lume, şi opinii hepatice în loc de verdele strălucitor, al meu sau al lui Roman, receptând vorbele mele asurzitor de disperate care până la urmă nu erau simpli decibeli... Frigul avea grijă de mine cum nu se putea mai bine, căci pielea de deasupra inimii, stătea precum un pavan de gheaţă pentru artiştii ce dansează în patine, cu rolul lor veşnic şi neînţeles.

filmul unei pubere

Un siroi neted de lacrimi peste un container de ganduri trepidante. Asa incepuse seara ce devenise ca o jumatate, din acea vreme. Ma opresc din felul miscarii de om schizoid dependent de muzica diversa, imi privesc scorbura, una rece, cu o perdea tulburatoare de matase veche, care bazaie din cand in cand (pe musca din spatele ei o cheama Lorenza), mai trageam un ochi in oglinda, pometele drept nu era ca ieri, arcada este mai supta, face cu ochiul mai rapid, caci grasimea nu mai e atat de simtitoare pe un ten de copil ce isi doreste din suflet sa ramana nativ si platonic. Pe langa mediul virtual, imi fac loc si privesc o alta oglinda din spatele meu, un perete luminat, pecetluit sa alimenteze o tacere doar pentru a ma imita pe mine. Umbra miscatoare isi sufleca manecile, iar eu priveam din nou in oglinda lipita de sifonier: pometii mei albi sunt chiar slabiti, pana si de jocul luminilor in ochii mari, amagiti si de cerul din ziua asta, prefacatorit alb, ce dadea de gandit a zapada.  Joc cu un zambet si imi amintesc brusc de rasetele din bucatarie ce-mi dadeau azi intensitati diferite de migrena controversata, atroce. Bucataria aia nu e mereu fericita, bunici nu mai exista in casa asta, iar mama lucreaza cu spatula pe stari de spirit. Evident ca suntem mereu pe dinafara starii ei de spirit, nu multi se mai indeparteaza de cumplita limitare, dar ranita fiind pentru ca se face nedorita, foaia de Alba-ca-zapada iese mai badarana; in acest caz, cu intepaturi de un amoniac nesuferit ce iti preschimba si intelepciunea si omogenizare abatuta - o grosime de foaie, exact cum trebuie sa nu iasa vreodata. Pana acum, nu am urmarit nicio clipa, in tihna, toate reclamelea niste basme mincinoase, de la televizorul care vocifereaza, de Craciun, de sarbatori, de momente singuratice in care absolut, cu totii, fiecare profan, isi cauta preventiv ocrotitorii.

Pasaj

Omul acela ar fi primul peisaj in care mi-as fi varsat toate inimaginabilele plecari indepartate. O sa vedem impreuna cum imi pot inchide pleoapele, daca ne vom misca buzele intunecate in acelasi timp, pentru cuvinte linistite, fara ciorile vinete, ignorante, de pe zi, vom parcurge o lume cum ne-a placut intotdeauna. cu obiective ca de castel sau nu. Daca nu, va fi o seara nemaipomenit de lunga, in care chipul lui se va stramba si destrama si minuna pana ar adormi intr-o semi-discordie, toate acesta doar din pricina unei panorame care nu exprima nimic, iar cel mai teribil lucru este sa nu exprim nimic. O seara numarata pe degete. M-ar infiora pentru o viata intreaga aceasta poveste, pentru ca momentul este de nedepasit, gandul este pare prea voluminos ca sa nu intre in orisice moment, grupuri de lumi cat de mici, cand sunt singura si clipesc. Eu, ceva, care nu exprima nimic, care compun stiind ca mi-as dori din toate unghiurile umane, pace pentru a trai doar cu sufletul... Prin el intalnesti supape care vorbesc cu paranoia. Am spus-o de multe ori pana acum, dar... paranoia chiar este singura problema pe care o intalnesti cand te gandesti ca existi, nu percepi in ce etapa te afli, cand iti doresti sa vina cineva la tine pentru a te privi lung, sa-ti spuna incruntat ca arati de parca ar trebui sa fii intotdeauna actrita. Pana si fata de o vanzatoare. Ca ascunzi extrem de multe lucruri si cel ce a remarcat, vrea sa cunoasca o singura femeie. O paranoie frumoasa, manifestata cliseic si un pic kitschos. Dar nimic din ce este uman, nu poate fi astfel. Mi-am dat seama ca atat timp cat orice miscare este diversa, cu atat mai mult iti atrage mintea. Cu cat este mai gol, cu atat te apropii pentru a umple si a sta de veghe.
M-ar mai dezinhiba faptul stiintei cu privire la orele... timpurii, pe care nici nu ar trebui sa le gasim cu vreun rost. Tacerea nu ia timp. Ideea insa, intotdeauna.