vineri, 7 februarie 2014

Moartă

ca o lumină, pe resort, 
alunecă deja în canal.
satisfăcut, întunericul, 
geme fără a sa voie
despre pârnaie, iar lumina ...
o măsoară tot mai gol.
cine mai are gânduri mari?

pentru cele rămase,
în jur, încet, 
cerul devine un om paranoid,
dar şters, ce nu se mai căieşte
când priveşte o corcitură
încolăcindu-se pe-o palmă
a ţărânei nebuloase.

nu mai observ dantela 
de pe membrele înnămolite
iar pantofii, îi şi cred deja
alunecaţi spre pierzanie
un timp,  în coline.

natură, m-ai impresionat!
până la osul cel murind
când am simţit o coridă întreagă,
de vampiri, peste urechea mea
ce par zâne topitoare, disperat ţiuind,
şi m-am simţit deshidratat,
lipsit din orice poveste, 
cu o necuvântată osândă
de când fantezia digerând, a tăunilor
insista să mă inunde până la luetă.
nu-mi mai cere atâta aer, Univers!
căci mai vreau să rămân cu ochii deschişi
netremuraţi, lipsiţi de tortură
până intru în pânza Voastră ca o nalbă.

parcă vor să mă tragă de ea,
biata piele din miezul cavităţii,
cerul trăieşte o chemare prelungită
resortul trage în jos, pe schelă
una ce i se rup oasele, 
iar lumina - spiritul, piere de cuvinte.

aud cum câtorva,
li se nasc sila despre lumea interioară
ce-am creat-o în pubertate ...
planetele decurg frugal şi puroind pe contururi,
iarba din nu-mi mai amintesc care anotimp
mă secţionează pe spate 
şi simt cum letargic, acid cară 
în piuneze folosite pe-alţi oameni...
de parcă nu i-am cântat astăzi pământului,
în grădină.
nu mai am teritoriu, acum parcă-s pe stânci
departe de mansardă, de deal
de floare şi sulul acela, plin, de aţă, rar ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu