vineri, 11 aprilie 2014

Când ţi-e dor de-o septembrie

Caută-mă cu urechea în patul tău de lemn

Sunt spiritul care a înviat de atâtea ori mucegaiul

Pentru tine,

Făcându-l să devină cleios,
Şi apoi pregăteşte-ţi buzele pentru delir
Pentru mine
Pentru fumul lăsat către gura-mi, cu suspin.

Toamna se află, ascunsă, într-o cavitate,
Prin munţi neştiutori - făcută din astre râncezii,
Ca să le iei cu mâna, să le atârni în beci, pe zi
Amuţind candelabre, fericind glastre pentru musafiri.
Dar răcoreşte-te sub ele
Cum te-ai răscolit sub mine


Sunt nimic, dar nu regreţi să stai cu mine
Nu mă lăsa doar pe noptiera ta
Ca o barcă fără creator...
Îndură-te, împrăştie bulbul de astru
În fiecare colţ al mizeriei tale duşumele!
Să-l trimiţi, să simtă lemnul, o, răscolire...!
Să mă înfior la aşchii...
Cotrobăind, cu beţele-tulpini, diverse ritmuri
Să ştiu că suntem nişte depresivi
Aşteptând morţii reci, care,
De obicei, străbat orice fir de aţă verde.
Propteşte-te în casă
Şi mai cântă asta o dată.

my old friend


joi, 10 aprilie 2014

183 de cuvinte

când am simţit cât eşti de iubită,
m-am lăsat pradă peste zăvorul întunericului
şi mai multă era durere decât gândire
acolo, mi s-a spus, mă îndepărtam de tine...
păşisem descălţat, cu căni de lacrimi prăfuite în mână
cu umbre vechi, şiroaie, înnoptate.
reverii pulsau despre cum voi privi când ei vor privi...

mirosul de îngeri candid îmi şoptea
că am ajuns pe o aripă de neagră profeţie
pe suprafeţe temeinic pregătite
ca pentru ei, ce nu au fugit de la începutul asemănător mie
unde va sta să se lumineze minciună curând
dar unde cu siguranţă dorinţele-şi vor face foc pe piele...
doar ghemuit îmi vor prilejui să iubesc.

şi m-am împrietenit cu păzitorii
colegi într-o cămară infinită...
rânjeam şiroaie câteodată, cât povesteau Taina Ploii
despre părul lor ud nepremeditat
care trebuia şters, după oglindirea în apă.
şi-mi explicau în amănunt,
cum, deci, ne ploua pe pământ.

şi le spuneam şi eu...
cum se simţea la sărut o zeiţă cărnoasă!
noi zvâcneam şi mai cântam în locuri goale de dragul unui ecou
şi ne inspiram,
în timp ce alţii,
în simpla voastră ploaie
se speriau, şi plângeau...

miercuri, 2 aprilie 2014

 - Tu te-ai uitat la copiii ăia care aleargă atât de încet şi nu mai au deloc culori vii în ochi? Sunt ca nişte adulţi ai prezentului suferinzi de o transformare mai infantilă, nereuşită. Nu m-aş juca cu niciunul dintre ei. Nici măcar nu i-aş creşte din iubire.
 - De ce nu i-ai creşte din iubire?
 - Ar râde de mine dacă le-aş arăta ce înseamnă să ai o lume proprie. Nu pot iubi fără să fac incipiturile... Fiecare colţ al imaginaţiei mele trebuie dezvăluit, ca să avem un plan prealabil. Şi aşteptări. Şi să văd dacă se răspunde pozitiv, înţelegător, crengilor şi florilor din universul meu.
 - Ţi-e teamă de ei? Cam complicate spusele pentru câţiva copilaşi.
 - Sunt oriunde... Mareele de lacrimi se pot simţi din vârf de călcătură într-altul. Da, mă înroşesc rapid la întrebările lor. Ei salută cu un fel mai aparte. Dar acum doar privesc în gol şi parcă cer iertare despre felul în care au fost concepuţi.
 - Te simţi stânjenită? Ca dracul de tămâie.
 - Copilăria e un fel de tămâie oferită încăperilor de plumb, aride, înnecăcioase, nici măcar fine, zgâriind orice poposeşte în acele meleaguri. Nu mi-e teamă de esenţa lor, în sine; aş vrea numai să nu-i dezamăgesc pentru un moment.
 - Oricum s-ar pune pe râs la loc. Ar lua o atitudine de diabetici fără dureri de cap, de acelea se ocupă chiar părinţii. S-ar cuveni să se şteargă pe manşetă, să miroasă a chimical dulce, să prindă valoarea lui, şi înfăţişarea unui viermişor zurliu ce priveşte din lăuntricul hormonului inocenţei cu salivă magică ajutătoare în simţiri gustative agitate, vii, intense, de necumpărat, de nerecuperat.