Am să îți mărturisesc o poveste pe care am vrut s-o scriu dintotdeauna, dar despre care mi-era groază și teamă; conștientizam posibilul efect al acestei doleanțe. O doleanță de muritor ce și-ar dori eternitate câștigată prin meterezele unui pergament îmbibat de legende maiestuoase, mituri scurte, pline de farmec străvechi, cu flori orbitoare și mirosuri de părinți înainte de vreme uitați.
Aceste lucruri aflate pe măsuța din lemn de nuc, ți-au atras atenția probabil pentru că încă se poartă cu ele energia străbunei povești, una care a generat o întreagă carte cu file devorate de fecioarele neastâmpărate de Dumnezeu din curiozitatea lor. Îi simți parfumul bătătorit de pe fiecare unghi, pentru că încet-încet poți deveni una de-a lor, ești inseminată cu blestemul spiritului în formă de pâlnie, care absoarbe oribilitățile și încântările plăsmuirilor arhaice. Te afli în această cameră pentru că femeile cerului despre care am să povestesc, te-au cunoscut cândva, te-au atras, s-au raportat la părul tău lung, la ochii tăi măriți de limpezimea mărilor dulci, la buzele care plesnesc de lăcuiala lor naturală, rozalie, ce abundă, amintind de ființele care au dat naștere spiritualității prin abordarea lor în cuvinte a simțămintelor față de taina naturii sălbatice.
În fața acestui coșuleț în care dai cu ochii de intimități - hârtii, flori, mici sticluțe și mătăsuri, poți simți clasicitatea din lumea mai presus de noi (pe care marii artiști și-au imaginat-o mereu) și temele, atât de bine conturate, ale lumii. Moartea, Viața, Pădurea, Sanctuarul. Miazănoapte și Miazăzi. O inspirație sănătoasă, adâncă, te poate introduce mai bine în cuvântul meu, cel ce va povesti astăzi verzi, ruginii și uscate.
Se spune că odată, au existat niște domnițe foarte pasionate de priveliștea etalării stelelor pe bolta cuvioasă a cerului. Ele aveau o denumire pentru acest aspect: sfințiile lor, fără de orizont și fără de păcat, dar pline de virtute prin răul și binele acumulat, prevestite de creatorul lor. Deja aveau scrise, închinate stelelor, numeroase poezii pe care le recitau atunci când entuziasmul dădea goană în sufletul lor. Simțeau pretutindeni, le urma pasiunea despre chemarea universului, de închipuirea unui destin infinit. Puteai spune că sunt surori, iar destoinicia lor neîncetată nu te putea lăsa nemișcat. Ele spălau hainele celor dragi sub cerul liber, găteau sub cerul liber, făceau dragoste la fel. Uneori cântau în timp ce împlineau toate acestea, orice lucru firesc pentru muritori devenind un ritual. Toată această ,,petrecere” a bolii curiozității și închipuirii venea din blestem. Erau vizitate și de alte femei, copii amărâți, bătrâne mai puțin norocoase, care nu aveau habar cum să creadă în stele așa cum o făceau domnițele. Și atunci când le era dor de prosperitate, veneau și întindeau mâna la acele femei gospodare, cărora parcă totul li se cuvenea, proaspăt și sănătos, iar aceasta pentru că puterea stelelor în care credeau, le ajuta în fiece ceas. Ce îți povestesc chiar acum s-a lăsat scris chiar de ele însele, pe câteva plăcuțe din lemn proaspăt, împodobit cu frunze lipite de-o miere de salcâm. În acest moment sunt bine ascunse în chilia muntelui părăsit până și de vietățile vegetative, o chilie care acum muge de singurătate, una cum doar respirațiile astrelor înghesuite, pierdute în vid, o pot oferi. Probabil dacă îi invoc povestea bătrânioară, va tremura în frigul nopții, iar un vânt de nicăieri ne va spulbera buclele și vom leșina într-un deochi surâzâtor a moarte. Frânturile sunt protejate de acest munte care a părăsit pământul și s-a alăturat văzduhului necunoscut, pentru că s-au născut la înălțime. Să bag sperietura în tine nu mi-aș dori, însă trebuie să știi că aceste domnițe credeau în destin cu ardoare, și se lăsau în voie de fiecare dată. Erau atât de fericite când simțeau virilitatea energiei nopții care se injecta în ele, având spor și parcă ochi mai mari și lucitori, care țineau loc de lampe cu gaz, atunci când coseau ori desenau lucrușoare ghidușe pentru copiii lor. În șuetele lor despre luna plină și stele, începeau să divagheze, să povestească despre spirit și războiri, unele crezându-se atât de puternice, încât își imaginau deja cum pot să înfrângă dușmanii ce râvneau la ținuturile lor, la cărnurile acestor ținuturi, la tezaur și cerul atât de bine reprezentat din pricina altitudinii divine la care se aflau.
Noi știm bine că ele trăiau într-o nebunie, într-o poveste metaforică, la fiecare pas întâlnind simboluri care pot fi interpretate, care dădeau viață. Se simțeau ca într-un vis-embrion ce trăia în Marele Vis, erau oglinda cerului! S-au purtat în voia destinului ca niște perle în moalele scoicilor, până într-o seară, când o femeie ce se cocoșase de statul în casă, la lumina lumânărilor vechi, murdărite de mucegai, se ridicase pe o piatră și strigase sfatul ei. Strașnica prezență feminină purta, în osoasa ei înfățișare, o poveste; fusese odată ca ele, dar din cauza vizitelor din partea Morții, în repetate rânduri - prin avorturi nebănuite, (ea a pus capăt credinței) și, în sfârșit, când odraslele ei i-au strâmtorat negreșit feminitatea, au apărut ca omuleți sănătoși, gata de o creștere armonioasă, însă a simțit cum o năruie destinul atunci când îi era mai drag, un destin plin de chiotul bolilor de te mirai de unde au pornit și cum au ajuns la bieții nou-născuți. Rămăsese singură după ce și-a îngropat moștenitorii, și de atunci nu s-a mai lăsat vizitată, ajutată, înțepenind pe un scaun scârțâitor din sanctuarul său nepângărit de lumină, blestemată să stea cu ulucile sale și amintiri despre glasurile dragilor ei copii. Se spune că de fapt trupurile copilandrilor au fost împăturite și ascunse peste tot prin casa ei. Rareori se mai alina când asculta răsunetul cornului în miezii zorilor de zi. Îmbătrânise odată cu mânia ei în fața stelelor și negând cronicile fericirii.
În acea zi, povestise ce a visat... Spunea că destinul i-a vorbit și i-a mărturisit că se află într-o cochilie luminată și caldă, acesta ascunzându-se în divinitățile pe care acele femei le iubeau, dar care nu se vor arăta niciodată. Bătrâna a privit spre ceruri, a căzut în genunchi, apoi de-a dura pe pământul umed și rece, în rugăciune. Femeia a ridicat mâinile terorizate de danteluri și ace, brusc, în aerul confuz, șoptind parcă nu cu vocea ei, pe îndelete: cerul este râul infinit al destinelor, care se scurge întru noi și pleacă atunci când își face loc altul, strămutându-se în altă constelație. Cerul este plin de stele, iar tot ce trebuie să facem este să le întrebăm chiar pe ele despre ale noastre sorți, să ne pregătim de adevărata călătorie. Călătoria este doar a noastră, este biletul personal, este un dar pe care nu l-am deschis cum trebuia de la început, pentru că am fost copile; suntem mânate de forțele netrebnice care pregătesc în tăcere, fără voia noastră. Să eliminăm misterul - pojghița mincinoasă a prezentului! Să avem dreptul la a trăi după un calendar sfânt, calendarul propriilor noastre viețuiri! Să scăpăm de orice neliniște și să fim nobili cu gândul că noaptea e la fel ca ziua - e la fel de luminată dacă vom fi chiar noi înșine lumina și la fel de lipsită de umbre posomorâte... Destinul nostru începe când realizăm că trebuie să avem un destin și pornim în căutarea lui, cu genunchii juliți, cu saliva în colțurile gurii curgând sălbatic pe bărbii, cu palmele molestate de tradițiile care vor să ne țină pe loc, să ne pună eșarfele pe ochi ca pentru somn în pierderea timpului. Vom ști când vom iubi, vom ști când vom izbăvi, vom ști când vom da piept morții!
Se spune că bătrâna se ridicase la fel de brusc cum începuse să danseze în ceață după melodiile auzite doar de ea. Probabil muzica unor huiduieli neiertătoare a întregii naturi ce nu era de acord cu revelația bolnavă de femeie schingiuită... Iar sângele vădit pe genunchii ei sensibili, cu pielea ca de hârtie, ar fi curs atât de lin și obișnuit în adâncurile pământului, încât s-a lăsat vorbă că acel loc a fost fertil și crescător de flori nemuritoare.
Domnițele muntelui erau atât de empatice și încrezătoare în vorbele hipnotice ale bătrânei, că nu protestară nici o clipită. Credeau că lumina lumânărilor din camera ei o făcea atât de înțeleaptă, încât o crezură fără pic de răzvrătire. Mai apoi, au înțeles că trebuie să găsească destinul lor în stele. Cerul la vremea aceea era ca o mantie vulnerabilă, înjunghiată de mii de ace, lăsând în urma lor puncte străvezii ce emanau căldura lumii. S-au gândit la o licoare prin care să amorțească aceste ,,cochilii luminate și călduroase”, pregătind tot ce este mai bun și spre blestem pentru căderea stelelor. Au ascuns copiii în paturile ce aveau să primească ultima căldură de la mamele lor, au dat buzna în plină noapte, rând pe rând, în vârful muntelui. Purtau rochii curate, zvântate de roua dimineții trecute. Fiecare culesese mănunchiuri de ierburi uscate din înălțimile munților ca să atragă stelele pe pământ, aduseră miere poleită, spinii trandafirilor sălbatici, apă de izvor, iederă parfumată, pietricele lustruite și supte de gurile lor. Pregătirile parcă nu mai luau sfârșit, se simțeau spoliate, ca și când toată predica bătrânei le sleiseră prin mesajul ei nefast.
S-au așezat la ceas târziu în cerc, cum au putut, fiecare cu câte un blid în față. Au hotărât ca toate ingredientele strânse în timp ce stelele contemplau păcatul, să fie așezate în ceramică, punând apa la sfârșit, în care toate își vor înmuia buzele ca ultim ingredient, fiind și cel mai puternic, aceasta urmând să dureze câteva ore, ca buzele lor să imprime în adevăr licoarea cu tărâmul de pe care ar fi trebuit să răsară cuvintele femeiești de preamărire a reveleației bătrânești.
După împlinirea faptului, pântecele lor tremurau de amorțire și sufereau de senzația zbârcirii buzelor odată seducătoare. Ca într-un singur și ultim gând, toate se ridicară pe tălpile lor de zeițe, aruncând deodată licorile din vase, în dimensiunea acută a cerului. Ca prin farmec, stropii se contopeau și ajungeau exact la steaua fiecăreia în parte. Surorile priveau cum stelele se rearanjau și se îndreptau spre pământ miloase, fiecare stea menită ajungând la posesor. Domnițele își țineau palmele mici apropiate, ca niște cerșetoare notorii, primind cu uimire și credință destinul pe care aveau să-l cunoască bucată cu bucată. Stelele din palmele lor semănau cu niște mici fundițe ori clepsidre ce pâlpâiau de necunoștința cărnii ce le puseră în strânsoare. Acum erau mistificate, cerul era golit de câteva stele, nemaiavând importanță în ochii celor care se scăldau în mult doritul balsam etern.
Basmul spune că femeile au sacrificat, au reușit să sacrifice argintul cerului, dar efectul pe care l-a avut la strivirea acestuia în palmă, a fost cel al morții, în aprige lumini și focuri orbitoare. Destinul care se metamorfoza în dezvăluire, a fost trădat și dorit într-o manieră pământească, răzvrătită de o voce a răului, lucru ce a costat viețile femeilor, care înainte de moarte înfloreau cu adevărat și se scăldau în copilăria veșniscă, fără a fi imatură, dar cu siguranță emanatoare de plăcerea și aprecierea naturii existente; ele ar fi fost răsplătite de creator cu binecuvântare, transformându-le în păsări pline de puteri luminoase cu care și-ar fi miluit muritorii de sub aripi, hrănindu-se mai apoi doar cu bucuria și încântarea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu