vineri, 20 martie 2015

Vînzătorul de lumînări

Lumina... Era un cuvînt neînsemnat pentru acele vremuri. Oamenii se depărtau unii de ceilalți, nemaivrînd să nască povești pe urmele lor. Munceau înzecit timorîndu-se nespus în confortul închipuit. Nu căutau lumina, iar la finele unei zile, nu împrăștiau și nici nu lăsau ca aceasta să pătrundă în minte, iar sufletul li se gîrbovise deja în pîntecul dracilor. De cîțiva ani, ceasurile geroase care altădată aveau menirea de a înstrăina oamenii de păduri dese, bătrîne, și de străzile în primejdie, se prefăceau în tăcere întunecată. Zările și absolut toate împrejurimile își pierduseră culorile, panorama învăluindu-se într-o ceață groasă.
Nu era nici răsărit, nici amurg. Natura nu mai simțea nevoia să îmbrățișeze năpraznicul, ca mai apoi să-l împrăștie peste un mic oraș, peste văile ce-l părtineau, peste casele ce cutreierau cărările pustnice și fertile. Zeițele sorții care controlau pînă și codri, nu mai erau interesate în a chinui omenirea, aducînd zăpada viscolită, oferind mai apoi dezlegare la felurite minuni din pădure - lemne de fag, de stejar, de salcîm, provizii trebuincioase falnicelor sobe. Anotimpul închise ochii și bolta cerească plîngea mereu peste ținut; pămîntul noroios își lepăda vegetația într-o tihnă anostă.
Mă aflam chiar în mijlocul bulevardului principal, cutreierîndu-mi pierduta privire printre paltoanele obscure ale trecătorilor. Se simțea forfota. Cadavre de toate vîrstele îmi ocoleau trupul ce semăna cu o nălucă împietrită, fiecare urmîndu-și destinul.
Uneori îmi aruncam privirea direct în stradă, inspirînd adînc mirosuri de combustibil. Rareori pășeam în acea parte de oraș. Mașinile se îmbrînceau paralel cu strada pe care poposeam, în repeziciuni care sfidau timpul...
Mîinile îmi erau preocupate cu o căciulă de blană. O luam mereu cu mine cînd ploua, deși știam că n-am s-o port, vrînd mai degrabă să gust ploaia. Rochia cu volănașe negre își pierdea eleganța prin mocirlele drumurilor urbane. Podoaba de păr se înălța în văzduh din pricina vîntului aspru, parcă tăind în carne vie. Alteori îl puteam simți ca pe o respirație adîncă și rece de Luceafăr, care durea plăcut cînd se așternea peste chip.
Încercam să-mi găsesc noi năluciri, noi vise și speranțe. Era o dimineață ca oricare alta, plicticoasă, și totodată stranie prin felul în care, în lung și-n lat, străzi, se arătau atît de goale, de singure... Și totuși umblate necontenit de pantofi murdari, șoșoni zdrențuiți, tocuri secătuite de feminitate.
Un grup de copii tăcuți condus de-o învățătoare absentă arăta de departe ca o mantie misterioasă, umbră deasă a vreunei fantome posomorîte. Toate acestea lăsau peste ființa mea o greutate de nedescris, o melancolie covîrșitoare.
Dincolo de foiala orașului, pentru cei ce aveau inspirația de a asculta, voci de preoți smeriți și de îngeri neîntinați rostind rugă și mulțumire divinității erau învăluite în tropote de toacă. Acea ambianță avea menirea de a te chema în armonie. Voia să aline, deși această alinare îmi părea străină.
Bătrînii ologiți se mișcau cu încetineală, în vaiete, spre Biserica de peste drum. Clădirea era împrejmuită cu un gard negru și lucios, înalt; împletiturile decorative ale acestuia îmi sufocau privirea, făcînd greu de deslușit calea spre poartă. Unii oameni soseau îndurerați, alții păreau siliți, alții plecau neștiutori, pe cînd ceilalți reveneau frămîntați.
Cupluri în floarea vîrstei, grăbite, ocoleau Biserica îngrădită reflectînd la cum ar putea să intre; grandioase mîini de bărbați și femei încercau prin închinăciuni dezordonate să amintească politețea despre creștinătate. Lăcașul inspira liniște, stingherire, virtuți ce asigurau voia și ascultarea lui Dumnezeu.
Arhitectura era lucrată sobru, masiv, cu stîlpi din piatră curată, și trepte interminabile, mărunte și scrijelite, crăpăturile negricioase ale naosului stîrnindu-mi emoții de neînțeles; o puteam privi admirativ, simțind doar faptul că face parte dintr-un decor al trecutului. Copacii goi din grădină se înălțau ca arhangheli ai răului nebănuit. Geamurile aburite se holbau îndelung la cerșetorii care hoinăreau întotdeauna curtea Bisericii. Băncile descompuse din jur acompaniau priveliștea, nepăsătoare și triste. Crucea din vîrf scîrțîia deasupra tuturor. Acea operă data din anul 1900.
Sugarii abia se astîmpărau din plîns cînd mamele lor, cu sînii vineții de ploaie și vînt atîrnînd peste decolteu, îi purtau la pieptul nerușinat pînă în fața casei lui Dumnezeu. Femei tinere, îndoliate, se opreau în loc încercînd să-și potolească odraslele; priveau stolurile de corbi, își trăgeau sufletul nehotărîte, neștiind să rămînă ori să plece...
Oamenii continuau să se salute, să își prindă mîinile prin grădinița Bisericii. Fiecare își procura lumînări și înainta cu gîndurile sale pe scările impozantului lăcaș. Din cînd în cînd puteam auzi voci de femei nemulțumite și de bărbați restiți, dar împăciuitori.
 *

De pe cealaltă parte a străzii se arăta o mergătură distin
să de femeie îndoliată, acoperită cu un palton negru, purtînd mînecile lălîi și părul rărit peste care plouase aproape o zi întreagă; prin mișcări smucite și tremurate își acoperea pruncul hămesit ce sugea de la pieptul ei. Acea doamnă arăta altfel decît celelalte. Nu puteam să nu-i recunosc pașii mărunți și feminini. De departe părea ostenită, cu funingine sub ochi. Se agita dintr-o parte într-alta în fața bisericii, în sinea mea bănuind că așteaptă o veste anume.
Priveam țintă la această femeie de o vreme. Nu vorbea cu nimeni și tremura din toți rărunchii. Deodată m-am deșteptat cînd am auzit o voce țipătoare, pornită din trupul pe care îl urmăream odihnindu-mi ochii...
- Dumneavoastră! femeia întindea degetul către mine, vorbele înecîndu-i-se... Vă rog! Vă rog! Veniți pînă la mine, vă rog din suflet! așa-mi striga femeia, cu o înfățișare speriată și nenumărate gesturi ale mîinilor în chemări rugătoare. Copilul ei plîngea.
Am avut grijă să trec cu repeziciune cît timp calea se golise de mașini. M-am oprit în fața femeii, uluită de cearcănele ei adîncite și de pielea albă, golașă a pruncului. Simțisem un fior văzînd copilul din brațe, era gol ca o pasăre, încercînd să lupte cu ploaia rece. Îi întrebasem mama cu ce-i pot fi de folos.
- Fiți amabilă, știți cumva vreo casă de copii, pe-aici, prin preajmă?
Auzind întrebarea, cu greu am reușit să nu prelungesc tăcerea; mă emoționai cumplit, încît plînsul mă răpuse pe loc. Copilul plîngea alături de scîncetele mele tot mai duioase. Această femeie se afla în fața unei biserici cu amarul gînd de a-și părăsi odrasla. De unde venea? Ce năpastă poate trăi, atît de neîndurătoare ori ce blestem s-a strecurat în sufletul ei, dacă se poate înfățișa în asemenea hal, cu o altă viață nevinovată la pieptul ei?
- Nu știu, doamnă, nu știu, continuam eu să bîiguiesc amar, nici nu vreau să știu... Aș vrea să vă pot ajuta cu altceva, spusesem eu ținînd mîinile împreunate și căciula sub braț. Cu o cuvîntare despre aproapele muritorilor, cu îmbrăcăminte pentru cel mic, cu rugă pentru sănătatea și luminarea minții dumitale.
- Domniță... Sunteți extraordinară. Dar nu ne cunoaștem personal! se răsti ea, cu buzele subțiate. Vin de la o biserică unde mi-au putut adăposti fiul doar cîteva zile.
Avea dreptate; nu ne văzusem niciodată. Dar imaginea aceea mă lovise ca un pumnal. Neștiind ce să spun, am întrebat cu ce îi greșise bietul copil și de ce era musai să-l ducă într-un alt loc.
- Subit m-am pomenit cu el la ușă, domnișoară... Adică în zorii zilei de astăzi. Înapoi în acel loc lesne se înțelege că nu-l mai pot duce, și n-aș vrea să-mi fac păcat aruncînd ori părăsind floarea asta de copil în locuri nenorocite, răspunse ea, lăcrimînd încet. Mă dor sînii de la atîta alăptat, doamnă, m-a stors complet... (mărturisea prin șoapte, lăsîndu-se pe vine) Îmi ia viața și nu am putere de a răzbate! urlă femeia. Sunt singură! Omul meu, un bărbat pierdut în fel și chip, nu m-a putut ajuta niciodată - continua mutîndu-și privirea de după gardul înalt. L-am înțeles și acum nu-mi mai doresc nimic, decît să îi curm soarta ăstuia - și arătă printr-un gest smucit pîntecul copilului - și să scap, să scap, domniță! vorbea ea cu frămîntare. Vreau să crească sănătos, alături de oameni... Nu de mine...
Femeia era afectată și nu credeam că pot fi persoana potrivită căreia să i se plîngă. Nu mi-am permis să mă ating de ea, dar aș fi făcut-o, i-aș fi luat mîinile într-ale mele, spunîndu-i să gîndească măcar ca un om, dacă nu ca o mamă... Ostil, am privit-o. I-aș fi spus multe lucruri. Încercam să nu îi judec putreziciunea în tăcere, fără ca ea să știe.
- V-am priceput... Dar vă aflați în fața Bisericii, credeți că aici va putea fi liniștit? întrebasem cu nesiguranță, gîndind că poate chiar oamenii acestei clădiri nefaste, despre care și femeia spuse, n-au fost în stare să ia în grijă copilul unei amărîte.
Străina avea ochii mari și se bucura de faptul că am rămas s-o ascult, să aflu despre soarta ei.
- Mi-e frică să-l mai las în biserici, mărturisi ea, ca și cînd vorbea despre un loc de joacă, de poposit pentru un timp. Chiar acum voiam să intru, și nu știam ce să fac de fapt! Am spus că-i mai bine să rămînă departe de orice amenințare...
Înăuntrul meu șovăiam față de orice vorbă a femeii și începeam să cred că nu teama de oamenii bisericii o purta în sîn, ci una poate bolnav închipuită, ori una pur îndreptățită venită din ceea ce doar dînsa știa și nu avea nici tot timpul din lume să spună. Nu-i dădusem răspuns imediat, priveam în jos și capul mi se mișca în semn de înțelegere precum al unei păpuși smintite.
Ploaia mai abitir se întețise. Nici nu apucasem să-i răspund doamnei cu părul alb, măcar să-i urez binecuvîntarea Domnului, că din depărtare i-am zărit silueta într-o mare goană; zbierătele copilului dispăreau odată cu ea, pînă pieriră toate cu desăvîrșire. Fuga ei era zănatică, neaștaptată, de parcă ceva straniu ar fi alungat-o din loc.
Am privit trist pe urmele ei. Cu greu puteam realiza ce mi se întîmpla. Totul trecea atît de repede. Mă întrebam dacă acel copil va avea vreodată parte de călătoria în căutarea luminii, a fericirii. Compătimeam și femeia; cum puteau acel mers și acea prestanță de mîndră, sănătoasă femeie să trădeze un caracter atît de superficial și neîndurător? Nimeni nu ar fi crezut că sub mînecile ei lălîi stătea ascunsă o inimă de om proaspăt sosit pe lume, neștiutor, care încă era în starea de a cerși afecțiune, fără să îl atingă în conștiință tirania pîntecului născător de trup și spirit.
Am oftat adînc; nu aveam încotro s-o apuc pînă atunci. Privirea mi se năpusti asupra gardului, gîndind că am să pășesc pe poartă curînd, măcar pentru o plimbare. Apropiasem chipul de zăbrelele udate de ploaie, dincolo de ele văzînd umbrele deschise și oameni așteptînd. Poalele rochiilor lungi și negre ale domnițelor se întindeau pe alee sorbite de vînt.
 

*

În curtea Bisericii se auzeau chiote ca ale unui om surd, pline de forță grosolană. Am privit aleea ce ducea către scările Bisericii și chiar în mijlocul acesteia, o femeie în vîrstă se zvîrcolea plină de venin într-un delir propriu - nefiind în stare să mai simtă puhoaiele de ploaie, asprimea vîntului și nici tunetele care bombardau parcă întreg pămîntul. Vocea ei răgușită și disperată striga la răstimpuri de pe alee blesteme și cuvinte deochiate, toate menite unui singur om, unui bărbat ,,nenorocit, vrăjitor și mare hoț” căruia îi ura moarte, acesta nefiind de zărit niciunde.
Oamenii o priveau nepăsători, ca și cum femeia nu s-ar fi aflat în acel loc. Singura mînă de om ce-i era întinsă a fost mușcată de bătrîna mîrîind, individul schingiuit cutezînd să plesnească obrazul vinețiu al bătrînei; acesta, însă, se arătă neclintit.
Glasul slujbei ce răsuna dinăuntrul încăperii se îmbina cu sunetele tragice ale femeii.
Aceasta părea ca și cînd ar fi adormit în mijlocul drumului, un coșmar arătîndu-i-se și făcînd-o să aiureze, lucru ce distrăgea atenția celorlalți într-un mod rușinos.
Dar nu era vreo cerșetoare infimă care hoinărea, isterizînd din dorința de atenție, bani, ori alte nevoi lumești. În zvîrcolirea ei nefastă se putea deosebi de o haimana; era elegant îmbrăcată, purta pantofi cu toc, ciorapii dantelați și un decolteu pe marginea căruia se găseau cusute flori, toate de aceeași culoare neagră. Bărbatul pe care îl schimonosea în cuvinte putea fi răul ce o urmărea din umbră pe biata femeie.
O altă doamnă ce se sprijinea în baston, ajunsă și ea la senectute, încerca să adune de pe jos mărunțișurile din geantă, printre care și niște lumînări, implorînd-o să înceteze, ,,că îi e frig și vrea neapărat să se întoarcă acasă”; străina care se zvîrcolea în ploaie se sprijini de cealaltă bătrînă, într-un sfîrșit ridicîndu-se. O întrebă ,,unde a fost atîta timp și cum de nu a văzut că se zbate cu dracul”.
Mi se părea cum un ecou disperat cobora din împletiturile crengilor, o voce de bărbat strigînd o incantație în latină, urmînd să continue posibila tîlcuire: ,,vinul curge, focul se stinge! Mă auzi, femeie? Totul e sînge! Vinul curge, focul... lumina...”
Din depărtare le vedeam cum tremură ca varga, scuipînd în jurul lor și bolborosind amenințări, întoarse asupra bărbatului. Întreaga șaradă îmi părea cunoscută, o nerozie iscată în fața unei biserici în plină dimineață de Undrea, cînd două muieri scăldate în compasiune își dezveleau nebunia prin sinistre vorbe către un om imaginat doar de dînsele, unul plin de reavoință.
Aveam chipul sprijinit de gardul rece. Bătrînele dispărură încet-încet din peisaj. Se uitau mereu în urma lor, pînă au ajuns la capelă, sărutînd cîteva icoane din împrejurimi, ca mai apoi să dispară într-o ceață groasă, prin parc. Mi-era cu neputință să înțeleg ce anume le speriase, ori oamenii s-au închis atît de mult în ei, încît au luat drept supliciu frustrările, gîndurile și temerile lor nemărturisite, și ajunși atît de aproape de treptele casei dumnezeiești, unde Însuși Dumnezeu era unicul ascultător și împlinitor, nu s-au putut descătușa, ci mai mult, s-au adîncit în frică, plecînd cu sufletele înnegurate.
Găsisem poarta pe care să intru cu gîndul la a da ocol Bisericii, ca mai apoi să mă pot aventura în parc. Însă nu apucasem să împlinesc aceasta. Ploaia aproape încetase. Închisesem poarta în urma mea, lipindu-mi spatele de zăbrele. Într-o parte ceva mai ponosită a curții se strîngeau oameni care soseau și plecau nemulțumiți, bombănind. Puteam auzi frînturi de vorbăraie în vînt: ,,vezi-ți tu omule de treabă!”, ,,cine ești matale să-mi prezici mie asta?”, ,,îmi sperii copiii, nemernicule!”.
Cînd acea parte se eliberase, îmi sări în ochi un om cu pletele albe ca varul, barba deasă și nepieptănată încadrată de un guler gros din blană cărămizie. Privea lung la chipul meu atunci cînd nu îl întîmpinau oameni. Își făcea veacul în fața unei tarabe din lemn cu acoperiș. Vindea icoane, poțiuni, cruciulițe și alte obiecte de cult. Sprîncenele îi erau la fel de albe, protejînd niște pleoape mici și ochii aproape ieșiți din cap, negri ca aripile unui înger decăzut.  Avea tenul închis, roșiatic, lucios. Nu vorbea restit oamenilor, îl simțeam pașnic, parcă negociind cuvintele, întinzîndu-le marfa cerută.
*
Acel om era un vînzător de lumînări. Ceara vîndută era palidă și sfărîmicioasă. O cucoană între două vîrste se plîngea de ceea ce vindea; priveam cum se smucea în fața moșneagului, călca în picioare lumînările pe care le împrăștia de-a lungul aleii, intonînd blesteme. Femeia dădea să plece, urlînd: ,,nu mai cumpărați de la nesocotitul ăsta, că-n loc să-și vadă de viață, se ia de a altora!”. Copiii plîngeau mereu cînd auzeau acestea. Lumea venea și pleca.
Cîteva tinere domnișoare cutreierau grădina chicotind din cînd în cînd; își acopereau gurile rujate cu cîteva degete, șoptind pe rînd celorlalte: ,,este evreul bătrîn, iar a venit aici; eu nu iau lumînări de la el, du-te tu, nu vreau să mor de tînără!”. Se codeau mereu, iar cînd ajungeau în preajma tarabei, se împingeau una pe alta, ca și cînd s-ar fi aruncat în gura lupului. Bătrînul înțelegea, dînd din cap; lăsa un oftat să se scurgă și-și vedea de lumînările sale.
Cîțiva prunci mai amărîți merseră de mînă la moșneag; acesta le umplea mănuțele cu lumînări, le arată capela, uitînd să mai primească banii. Zîmbea mereu, împreunîndu-și mîinile, șoptind la sfîrșit celor mici lucruri care stîrneau voioșia și spunea: ,,Dumnezeu cu voi!”. Apoi îmi strămutam privirea către locul cu pricina, unde se aprindea lumină pentru vii și pentru morți.
Capela era mică, din piatră vopsită în negru, cu geamuri alburii. Nu mulți apucau să mai aprindă lumînările. Prin sticlă se reflectau luminițe calde ca ale unor călăuze.
Bătrînul cînta de zor în latină. Suna sobru și înțelept. Înțelegeam că-i place vremea rece; scotea aburii pe gură și pe nas, mișcîndu-se de pe un picior pe altul. M-am oprit în dreptul tarabei lui, cît să mă vadă doar pe jumătate. Mă privea cu un zîmbet ghiduș, ghicind că încearcă să își dezlipească anumite cuvinte de pe buze. De acolo de unde stăteam puteam să zăresc mai bine oamenii ce vin și cumpără, descoperind motivele vrăjbilor. Înțelegeam că obiectele de vînzare nu sunt în cea mai bună stare; unele icoane erau pictate ciudat, lumînările aveau un fitil exagerat de lung; doar crucile păreau vii, lucrate cu dragoste. Cărțile înșirate aveau o înfățișare mototolită.
Un om care nici nu salutase îi întinsese vînzătorului cîteva hîrtii verzi, servindu-se mai apoi din teancul de lumînări. Am privit scena în care bătrînul îi dădu simpatic peste mînă, întrebînd cu afectare cîte bucăți de ceară își dorește. Omul bolborosi ceva, în timp ce bătrînul număra. I le dăruise spunînd: ,,fie ca lumina aprinsă de tine să se răsfrîngă înăuntrul tău ca o flacără mare și călduroasă - și nu uita că tu, ca muritor, nu vei ști nimic cu adevărat, niciodată, iar viața ta va fi praznicul viselor deșarte”. Cel ce primi lumînările îi rîse în nas, plecînd la fel cum și venise. Bătrînul lăsa privirea în jos și zîmbetul i se șterse. Înțelesesem că așa se întîmpla mereu, de ani de zile.
Priveam norodul care la fel venea și la fel pleca. La un anumit moment ivit, m-aș fi oprit în calea lor, zguduindu-i, spunînd aceleași vorbe ca și bătrînul, dar într-un glas mult mai barbar: ,,treziți-vă, oameni buni, căci nu mai sunteți oameni!”
Sosi un bătrîn care ceru și el chibrituri, lumînări și cîteva cărticele. Vînzătorul l-a atenționat pe cel ce cumpăra că toate cărțile sunt însemnate, avînd cuvinte îngroșate ori subliniate. Bătrînul strîmbă din nas și primi lumînările dorite, sortindu-i-se și lui cîteva cuvinte: ,,binevenit ești pe această lume, dar nu pleca din ea trist și îndurerat”. Omul se simți jignit, și ca a mia oară, precum ceilalți, trebuia să glăsuiască: ,,vezi-ți dom'le de-ale dumitale”.
Trecu o parte din zi privind în gol taraba vînzătorului și deodată aud un grai dulceag cum mi se strecoară pe sub măruntaie:
- Domnișoară, dar tu? Ce îți dorești? ochii lui mari și negri sclipeau.
- Mă scuzați. Stăteam aici, vă priveam, spusei eu, impresionată.
- Ți-e frig? întrebă moșul, surîzînd.
- Nu, vă mulțumesc. Cred că dumneavoastră trebuie să vă fie frig.
- Eu vînd lumînări, domnișoară! De-ai ști tu cît e de cald!... Doar copiii mai înțeleg.
Privirile noastre se înțelegeau unele pe celelalte. Nu simțeam milă față de moș, mă regăseam în cuvîntările lui, în pașnicul surîsurilor, în fatalitatea însemnătăților. Sentimentul singurătății pierise.
- Ce pot spune... M-am adăpostit sub cuvintele dumneavoastră. Priviți viața cu alți ochi decît ceilalți, spusei cu niște cuvinte apăsătoare.
- O, domnișoară... se căia el cu mîinile împreunate. O privesc și eu la fel ca toți ceilalți, și tu o privești ca noi. Dar diferența se face atunci cînd începi să cauți, să simți că lipsește; cînd începi să construiești ceva nou. Nu vreau să spun mai multe.
Coborî tonul, făcîndu-l din ce în ce mai grav.
- Domnișoară! Capela așteaptă să o luminezi. Ești sigură că nu vrei să împlinești tu asta?
- Sper să o pot lumina, domnule. Cît costă?
Bătrînul începu să rîdă cu poftă. Dinții îi erau albi și mărunți. Împreuna mîinile și mă privea cu drag. Simțeam cum mă topesc de măgulire; acel joc îmi pria nemaipomenit.
Ascultam împreună cîntările din biserică; se înălțară de parcă vesteau o nouă limbă, care deși pentru mine era familiară, cunoscînd-o și simțind-o, n-o puteam vorbi decît cu bătrînul din fața mea.
Vînzătorul, ținînd ochii închiși, mă chemă la el. Mă apropiasem, atingîndu-i mîinile albe și moi. Îmi întinse o lumînare cu fitilul și mai alungit. Tăcerea mă liniștea, era un fel de a spune taine.
- De ce vinzi lumînări cu astfel de fitile? întrebai eu cu o curiozitate care îi amintea de copiii ce trecuseră pe la taraba lui.
- Cînd fitilul e mai mare, flacăra, lumina este mai densă! Și nu luminează doar ochii... răspunse el, ridicînd pleoapele, atingîndu-și pieptul cu palma întinsă.
- Dar nu costă nimic?... întrebai eu, rînjind plină de compasiune.
,,Cînd se spune că suntem tineri, de fapt suntem cei mai bătrîni oameni. Cînd se spune că suntem bătrîni, de fapt suntem cei mai bătrîni oameni. Carnea crește ca să moară, și moare odată cu timpul nostru. Sufletul nu se poate năpusti asupra cărnii, iar mintea poate să se confunde cu carnea. Spiritul, copile! Acesta se hrănește! Nu-l lăsa să piară, este pur și va promite o viață, zburînd pretutindeni, dacă îl crești și-l ții în frîu fără a-l încătușa. Sufletul crește luminîndu-l”.

Acestea erau vorbele sortite lumînării mele. Vînzătorul aștepta să mi le ofere... Deși ziua era cuprinsă de negură, o lumină interioară îmi lăsa răgaz de pace. Aveam de gînd să luminez întreaga cămăruță cu lumînarea primită, numaidecît cum ajungeam acasă.
Lăsasem bătrînul dezrobit, topindu-se în popriile cuvinte, plutind mai apoi în aerul rece.
- Și mai ține minte un lucru, spuse el ridicînd un deget. Oamenii, ca la taraba asta, vin și pleacă, înțeleg ori nu înțeleg, se tulbură ori nu se tulbură. Îl ai pe Dumnezeu în tine și odată ce-l ai, îți poți permite să ierți...
Mi-am urmat drumul spre casă plîngînd de atîtea înțelesuri.
 
*
Dimineața următoare am sosit din nou la bătrîn, găsindu-l în aceeași armonie, totodată blestemat și hulit ca în fiece zi. În orice secundă mă întrebasem dacă el a primit vreodată lumină, dacă el a cumpărat vreodată o lumînare, și cine i-a fost vînzătorul. Începu să lăcrimeze amarnic. Vînzătoarele lui erau toate cărțile îngroșate și bătătorite de gînduri, de lacrimi, pe care voia atunci să le vîndă. Ele i-au vîndut gînduri și judecăți  prevăzătoare o viață întreagă. Cu lacrimile tremurînd pe obraji încercam să-i întind o lumînare, rugîndu-l s-o facă să lumineze de față cu mine.
,,Primește lumina. Este o altă căldură, care apropie oamenii, la fel ca în Rai. Amîndoi știm că adîncul dumitale are nevoie să fie străbătut de aceasta: învață să nu mai uiți de tine, adică să te ierți. Gîndește-te la tine măcar pînă la ultima picătură de ceară din această biată lumînare... Și-aș mai veni și mîine cu încă o lumînare și aceeași învățătură, dar și poimîine, și răspoimîine, și în fiecare ceas, ca să te umplu de lumina curajului de a privi mai adînc în tine, mult mai adînc decît în ceilalți.”

Bătrînul scîncea glăsuindu-și închinarea... ,,Adveniat regnum tuum... Fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra”. În spatele tarabei puteam să văd tivurile unor mîneci lungi, lipsite de grație; arătau ca ale femeii fugare ce voia să-și părăsească odrasla. Nu îmi puteam imagina de cît timp, și de ce poposise acolo.
Mai auzeam doar clopotele, un gîngurit blajin de copil, vagi suspine de femeie  și vînzătorul de învățături care se ruga pătrunzător. În acea vreme, în minte mi se strecura privirea copilului cu ochii unor perle negre; atunci îi regăsisem neschimbați, la fel de mari și de apoși pe chipul omului înțelept.

marți, 3 martie 2015


I
 
Era a doua zi a lui septembrie. Un vînt greoi și murdar primenea calea păsărilor răpitoare de pe cer. Se strîmbau într-un dans ciudat, cu aripile bătînd a dor de casă. Mă aflam la deal. Rareori soarele cu dinți atingea ținutul, luminînd rece și candid. Norii negricioși se descompuneau în naturalețea lor posacă, făcîndu-mă să cred că dispar mai grabnic decît înainte și timpul se scurge mai repede. Apa din rîul dulce se poticnea la ivirea pietrelor, spărgîndu-le invizibil.
Mă regăseam într-o stare de veghe; vegheam urmele propriilor pași, din cînd în cînd veghiind și asupra surîsurilor țăranilor obosiți de sub streșini, care ori tricotau, ori citeau. Urcam pe o alee abruptă, unde aerul puternic îmi fortifica inspirațiile. Călătorul era întîmpinat de o oază de sănătate. Nesățul meu se năștea și din curiozitatea a ceea ce am să găsesc cînd voi ajunge unde îmi propusesem, într-un loc uitat de lume ce odată a fost lăcașul sufletelor părinților părinților mei. Mai degrabă, străbunicii din partea mamei mele, cei care au crescut-o. Veneam din Cîmpia Romînă către Ardeal, gîndind că voi rămîne cîteva zile, cel mult o săptămînă.
De pe acel drum strîmt puteam să văd desimea de acoperișuri din depărtare, din străfundurile dealurilor, majoritatea cărămizii. Pe coline coborau și urcau animale sătule ori înfometate, cu stăpînii lor suspicioși la culme, dar și temători de furtuna ce ar fi putut urma. Bănuiam că ei se aflau departe de casă, întrucît prin împrejurimi nu văzusem vreo femeie sau copil așteptînd cu sufletul la gură pe cineva, cum mama îmi povestea că se aștepta cînd bărbații plecau la muncile lor.

Lanțul de roci se arăta falnic și rece în ceață, cu crestături grizonate și povești nespuse ale anilor atît de trecători. Verdele din depărtări preschimbat în griuri misterioase mă îmbia, și mirosul proaspăt al naturii ce stătea să se dezlănțuie, invada porii, roua depunîndu-se pe glezne și pe volănașele rochiei albe. Mă gîndeam la Dumnezeu, frumusețe și iubire. Cîtă iubire a fost împrăștiată în aceste creații și cît de puțin ne mai aruncăm măcar ochii, noi, oamenii, printre brazi, printre nori, de la înălțime, ca să-i lăudăm și să ne-audă, așteptînd semne legănate din partea lor. Cuprinsesem în palme o mînă de iarbă, pe care am mirosit-o adînc cu ochii închiși. Eram curpinsă de un fior al amintirii unei vieți primitive, dedicată pămîntului, munților și apei, de care mi-aș fi dorit să am parte. Am lăsat iarba să se dezlipească dintre degete, zburînd într-o mică tornadă spre înaltul cerului.

Auzisem foarte clar semnalul trenului; era ora fixă la care pornea. Cînd se dezmorțise pe șine, lucru pe care la fel de clar l-am simțit, deodată un trăsnet cu ploaie torențială a coborît din zări. M-am oprit în loc ca să văd trenul în micimea lui, de acolo de unde mă aflam. Un vînt și mai aspru începea să legene pădurile din depărtare. Vuietul, cînd domol, cînd aprig, pe care zeii ploii îl împrăștiau de sub aripile lor în tărîm, făcea ca tot peisajul să se stînjenească precum un mezin zgribulit în fața cerului. Animalele mugeau și chiuiau din toți rărunchii spre orizonturile cu trecutul lor verde, și prezentul hotărît atît de mort, de încețoșat.
 

II

Simțeam astenia de toamnă. Trebuia să mă întîlnesc cu cineva, să-mi arate drumul. Detaliile mamei au fost probabil autentice doar în copilărie, adică în urmă cu... cincizeci de ani. Apreciam faptul că se străduise să-și aducă aminte. Tremuram de frig; adoram senzația, încercînd să-mi slăbesc simțurile. Rochia albă se lipise de mine și părul sorbea fiecare strop de apă primit. Cu cît înaintam mai mult pe alee, de o parte și de alta, vecinătatea se arăta tot mai stingheră, mai fidelă unui ținut binecuvîntat ca acela...

Casele erau mai răsfirate și mai puțin îmbrobodite decît înainte. Grădinile erau cu totul schimbate - sărace și triste, dar gemulețele ceva mai primitoare, decorate jerpelit cu flori agățătoare. Lemnurile acestora se vedeau putrede ca niște coji de nuci și aleile ce porneau din pragul ușii se aflau pe cale de dispariție, ca și cînd nimeni nu mai bătătorise drum pe la ele. Mi-am spus că oamenii ce locuiau acolo ar trebui să fie ceva mai înțelepți, cu ochiul liber văzînd că dispuneau de atîta natură și de atît de puțini vecini. Ar fi trebuit să frămînte dealurile lacome de păduri, să le venereze prin cîntul lor și proverbe, să se trezească de dimineață devreme, să muncească pînă seara mîncînd puțin și consistent, și să citească pînă adorm un somn dulce, aducător de energie pură spre zori pentru o altă zi în tărîmul de poveste.

Mi-era teamă că nu am să găsesc ce visasem, inspirată fiind de ,,cronicile” mamei mele; era acolo ceva ce aștepta să fie descoperit; puteam s-o bucur și pe mama, arătîndu-i fotografiile făcute ori trimise prin poștă dacă aș fi rămas ceva mai mult timp în sat; și urmasem drumul cum mi-l dictase din capitală. Apoi întrebasem cîțiva săteni ramoliți despre domnul Tender și madam Lenuța, geamgiul și scriitoarea, cei care au crescut o nepoată cu păr lung și negru pînă la genunchi - Dida îi spuneau - ce acum a ajuns cadru medical, îndrăgostită de un doctor, toate acestea întîmplîndu-se începînd cu anii șaizeci. Ceea ce o făcea pe străbunica scriitoare în sat, le explicam eu, era faptul că învățase mai mult, îi plăcea să învețe, să picteze, să croiască, și făcea temele multor copii din sat, compuneri frumoase, foarte captivante, pline de fantezie. Pentru ea nu scria niciodată, poate rareori. Nici nu prea avea ce, poveștile ei se conturau mai bine în culoare. Nu reușea să se înțeleagă  întotdeauna cu femeile din sat, vecinele ei, și nu avea nici o prietenă apropiată, pentru că din ființa ei blîndă, calmă, nu puteau să se nască îndrugări verzi și uscate despre ceilalți oameni din sat - cum le și plăceau bătrînelor să scornească.

Nu-l agasa niciodată pe soțul ei - cînd acesta sosea de la slujbă, îi așeza scaunul, apoi asemeni făcea și bătrînul pentru soție, ea se strecura în spatele lui și începea masajul înghiontit de dezmorțire. Îl săruta pe creștet în timp ce aștepta să-i fie cotropite simțurile de mirosul mîncării proaspete. Luau masa deseori cu copiii lor, cadrul ,,festiv” devenind cu ușurință o pură comedie. Străbunicul chiar era un geamgiu foarte bine plătit, apreciat, care mai și sculpta în atelierul său - doar timp liber să fi avut, unii spunîndu-i că se trage din Brîncuși, la care străbunul ar fi rîs cu o schimonoseală în ochi la adresa modestelor minți. În magazinul său se găseau giulgiuri, oglinzi, geamuri, rame de toate felurile, unele chiar sculptate de el în arabescuri. Deținea o căruță cu boi și coviltir imens, ce bătea același drum în fiecare zi, saltînd în aer iz de pămînt fertil. Era foarte precaut în ceea ce făcea, nu se tăia niciodată în așchii sau cioburi. Cunoștea tehnicile. Iubea foarte mult caii, și cînd vedea căruțe mînate de aceștia, se uita urît la cel care îi biciuia, negîndindu-se că ar putea fi rudă sau vecin. El îi călărea fără șa, spunînd că ,,straiele” îi îngreunează viața, că nu sunt doar niște animale, și trebuie să simtă căldura, pielea țăranului pe trupul lor musculos, protector, mătăsos, și să fie una cu acesta. Le pieptăna părul cu o perie veche, aspră, mîngîindu-i și zgîriindu-i, le șoptea vorbe și nume, întrebări retorice. Avea un cal al lui, roșcat, brav și plin de personalitate; îl privea cu o blîndețe neasemuită, ce emoționa animalul, acesta culcîndu-și capul pe umerii și pieptul străbunicului ca într-un alint deosebit. Cînd murise Roibu, calul său cel drag despre care spusesem, pe care-l călărea de mic copil, crescut în armonie și toate cele trebuincioase, mai ceva ca un om cu serviciu și viață de societate, un nechez pătrunzător, dureros, se auzi din grajd. Era bolnav, din cîte mi-amintesc. Străbunicul avea coșmaruri cînd și-amintea de acele ecouri. ,,Își strigase și el nechezul uman, se desprinsese cîteva zile de realitate, Elisabeta abia îl mai putea scoate din agonie”, spunea mama cu dor despre străbunici.

Nu cu mult înainte de a începe ploaia, am întîlnit cîțiva oameni minunați care mi-au explicat cu calmitatea lor nativă despre posibilul drum spre căsuță. Doi bărbați, unul cu fluier la gît, celălalt cu o sticlă de vin în mînă, iar femeia, cu un șorț vechi murdărit de un praf alb. Un cîine mic scîncea țopăind în jurul lor. Straiele aveau motive romînești în culorile sîngelui, ale oceanului și ale soarelui din desenele cărților cu povești. Tabloul clasic. I-am întrebat cum arată cabana, dacă mai există, dacă a existat, dacă am nimerit în satul potrivit. Le-am spus din partea cui sunt. A trebuit să repet de cîteva ori perioada anilor; erau niște surzi simpatici. Asta m-a descumpănit - se putea să fi ajuns în locul greșit, era prea frumos să fie adevărat!


Dar se înțelegea că erau dispuși să-mi ofere mai multe detalii, avînd în vedere că satul era mic și înghesuit, o comoară de liniște, iar ei, străbunicii mei, niște ființe splendid de amabile. Nu greșisem drumul, eram pe cel bun. Bătrînii, țărani mîndri, își mușcau buzele parcă țesute cu ață roșie, abia abținîndu-se din a-mi povesti cîte bogății - plantații - dețin și cîte pămînturi muncesc ei de fel. I-am întrebat cum după atîția ani ei încă au ținerea de minte despre tot ce se întîmpla. Îmi spuneau cum vorbele, în acel loc, circulă mereu, întotdeauna, și fiece poveste se preface într-o informație prețioasă pentru ei, mai ales dacă povestea descrie oameni onorabili, fapte pe măsură. Extrem de puțini oameni ca mine, mi-au spus, au îndrăznit să sape trecutul. Le-am spus cît de mult îmi plac poveștile, și cum aceasta mi s-a părut una frumoasă, ce face parte din familia mea, am hotărît să mă aventurez și să am grijă de ce voi găsi. Însemna mult pentru mine, pentru liniștea mea interioară și spiritul ce dorea să se scalde-n splendoare. Dintotdeauna îmi plăcuse să trăiesc în trecut, să mă grăbesc în lucruri, să fug de prezent, și cînd se ivea să am parte de vreo experiență cuprinzătoare, mă bucuram și abia așteptam să scap de ea. Mă copleșea, onora, iar eu detestam să fiu măgulită, deoarece îmi uram ființa. Dar peste timp, mi-aminteam experiența și trăiam în ea ca prima oară.

Nu căutam locul străbunicilor doar pentru a o înțelege pe mama ceva mai bine. Mi-era teamă ca spiritul meu aventurier egoist să nu fie superficial. Eram pe cale de a scormoni trecuturile unor oameni cu viețile sfîrșite. Voiam doar să miros atmosfera veche și să-mi dea un nou suflu pentru inspirație, să mă liniștească, să mă scoată din grijile existențiale, ca în final să mă adoarmă, pregătindu-mă pentru lungi zile în pădure. N-aș fi vrut să le deranjez spiritele adormite - acest lucru m-ar fi costat la întîlnirea cu Divinitatea. Însă izul poveștii m-a atras, am scris multe invenții despre farmecul locuințelor din pădure, și puteam găsi una a familiei, în care în sfîrșit să pot trăi, avînd natura alături. Era trist că acea goană vie după un vis se sfîrșea, însă viața se putea întruchipa ca fericire după împlinirea visului.

Aflasem de la oameni reperele după care trebuia să merg, o cruce din piatră, apoi un panou cu diverse anunțuri din sat, stînga-dreapta, o cutie poștală și-o alee pietruită, nu foarte îngustă. Nu-și aminteau exact de forma casei, un bărbat spunea că el nu a văzut niciodată o casă în acel loc, bătrîna îl trăgea de mînecă, susținînd că acea locuință, măcar urmele, încă se află acolo. Ultimul era sigur de existența ei. Cîinele lor schelălăia de sete.

Mai aflasem și că pîrîiașul încă trăiește, este limpede și susură precum un fecior timid, înconjurat și el cu pietre pe margini. Nu puteam să nu-l văd. De acolo știam și eu de la mama că pot să mă ghidez prin împrejurimi, să caut o cabană fără streașină, dar cu acoperiș care parcă o ia la vale. Au zis că neamurile mele au trăit în căsuța cu etaj pînă în anii nouăzeci, precum zise și mama. Dar nu cunoșteau mormîntul lor.

Le-am spus că nu se află în Ardeal, întrucît mama a insistat să se mute cu străbunica la casa din Muntenia, după ce străbunicul deja murise. Și ca să nu-i fie departe omul ce a crescut-o, l-a înmormîntat tot într-o zonă de deal, cum i-ar fi plăcut lui, cu mulți stejari și nuci - într-un cimitir de lîngă rîul Ialomița, care se tot înghesuia lunar.
Subit îmi dădusem seama că străbunicul Ștefan, nu era un defunct fericit, deși probabil la acel timp se desfăta în Nirvana, cu fructe sălcii și dansuri voioase.
Cimitirul își pierduse din intimitate, era populat de oameni sărmani și mizerabile bocitoare care îngrijeau cîteva morminte, lustruiau gardurile, măturau aleile, aprindeau în fiece duminică lumînări pentru adormiți. Împlineau toate aceste lucruri pentru bani, necunoscînd emoția. Locul sacru era devastat de profanarea ființelor putrezite sufletește, cu guri pe care nici pămîntul îngrijit de mîinile lor nu le-ar fi astupat pe vecie. Tratau acel tărîm ca pe un spațiu unde oamenii viețuiesc cu trupurile, dar care în așteptarea trecerii timpului, se împînzea de mizerie... Și această mizerie, ce era de fapt? Se gîndeau la ea greșit, păcătuind... Era chiar esența din care toți oamenii nasc alți oameni. Buruienile pămîntului, praful, apa, frunzele lipsite de culoare, elemente neschimbate în adîncul sufletelor lor. Uitau să simtă natura; uitau să aibă grijă de simptomele ei eterne, care se vor sfîrși doar cînd n-or mai exista ochi văzători pe pămînt. Natura se va îngriji în fiece anotimp de  țărîna cimitirului, sărată de lacrimi și îndulcită de flori, luminînd-o, adormind-o-n pace... Într-o zi, vor simți revolta acelor morți, de sub picioarele lor mici, menită să cutremure corbii și fîntînile.
Lacrimile parcă se grăbeau să curgă pe chipurile bătrînilor. Știau și ei  despre blestemul sorții trecătoare a unui om comun, pămîntean; faptul că la fel de tăcuți vor ajunge și dînșii, cu trupurile încovoiate și reci.
Eu nu l-am cunoscut niciodată pe străbunicul, dar urma să se întîmple. Nu puteam spune că lacrimile bătrînilor mă emoționau foarte grabnic. Le ascultam scîncetele cu sfială. Am lăsat privirea în jos, gîndindu-mă că nu mai am mult de mers și voi descoperi ceva minunat. Mă atenționară să am grijă la oamenii ce se perindă pe lîngă mine fără vreo logică, de obicei sunt tineri, arată ca niște spîni și vor ori să fure, ori să necăjească. În spirit de glumă, remarcasem că sat fără de pîrliți ca ei nu există. În zîmbete sincere și ghidușe îmi mîngîiaseră creștetul cu mîinile lor mirosind a pămînt ori busuioc, urîndu-mi drum bun.
 
 III



Ocolisem de mai multe ori drumurile, căci mereu treceam pe lîngă același bătrîn, la fel de îngenuncheat și-ndurerat, în fața aceleiași cruci, strigîndu-și femeia...

Trebuia să întîlnesc o pădurice verde și deasă, o alee pietruită, un pîrîu care se agita și umfla din cauza ploilor. Am simțit mirosul de tei împrăștiat în jur, căci pîrîul se sufoca de florile căzute ale acestuia. Era un tei imens, sălbatic, sub care orice cuplu tînăr, neîntinat, drăgăstos, și-ar fi dorit să șadă, să își deoache jumătatea, cîntînd și mîngîind; toată podoaba copacului aproape că se rupea din rădăcini, vrînd să zboare-n bolți cerești. Arăta atît de verde în ceață, aproape fluorescent; mă întrebam dacă asta nu sperie animalele, ori sunt obișnuite, avînd în vedere ultimele zile, atît de întunecate. Poate însăși vremea înălța acel loc pe culmile frumuseții.
Simțeam ploaia ca pe o protecție împotriva răului. Devenise caldă, ca și cînd o căldură de astru pulsa sub ceruri - îmbia apa într-un simț curat. Îmi luaseră ochii băncuțele din apropiere, care se mișcau fără a distinge scîrțîitul lor neuns, vechi și lemnos. Uitasem pentru ce venisem. Nu mă mai simțisem așa de cînd pășisem pentru ultima dată în biserică.
Nu apucasem să-mi termin gîndul, că întîlnesc un tînăr ce se plimba liniștit prin preajmă. Avea părul lins, rar, plete lungi, negre, pînă la umeri, contrastînd cu un nas alb, ascuțit - mustața de sub el arăta ca două spade victorioase; buzele sobre îi prihăneau chipul. Se plimba singur prin furtună, chiar foarte liniștit. Înțelesesem că nu e o fire sperioasă de calamitate, și că nici măcar nu îl prinsese pe drum. Hainele erau lipite de el atît de vizibil, încît puteam să disting corpul ca pe ceva dezgolit. Se oprise în loc și mă privea țintă. Părea că se bucură de ploaia tomnatică.
Am privit și eu chipul cu greutate; simțeam o melancolie nespusă, și brusc, frisoanele mă țintuiră. Aruncă o privire în spate și se întoarse spre mine, dar nu își mișcă picioarele din acel loc. Speram să mă pot îndepărta fără să-și dea seama că simt teama.
     - Cine sunteți, domnișoară? întrebase din depărtare o voce tînără și nobilă, ușor îngrijorată.
    - Nu sunt din împrejurimi, domnule, strigasem eu, certăreț.
Se apropia furtunos, cu pletele grele de apă. Eu aproape stăteam într-un picior, gata de o fugă soră cu viteza luminii. Mi-ar fi plăcut să-l întreb de Ștefan și Elisabeta, deja răbdarea mea pierea. Mi-am păstrat firea întreagă, spunîndu-mi că în acel moment copilăriile sunt de prisos. Dar el era spîn, se plimba singur prin ploaie, cu o iie sărăcăcioasă băgată în pantaloni de soldat; și mai erau doar trei ceasuri pînă la înserare...
    - De ce te afli aici? Știi cine a trăit în locul de acolo? și arătă cu palma spre lateral, cînd abia puteam să disting prin ploaie și desimea de crengi, vagi texturi de lemn ce făceau parte dintr-o casă.
   - Acolo se află casa de la pîrîu, nu? Pentru acel lucru am sosit aici. Este o călătorie clandestină, nu știam foarte multe despre adevăratul drum. Am venit pentru acest loc. Am putea povesti mai multe dacă mi-ai arăta un adăpost, cel mai bine mi-ar face să știu drumul spre casă. O noapte în pădure nu este o povață prea inspirată.
   - Acest loc te aștepta. Dă-mi voie - și-mi sărută mîinile - eu îi cunoșteam foarte bine pe oamenii de-aici. Mai puțin ei pe mine. Erau extrem de amabili, inteligenți, bărbatul cunoștea multă istorie. Am să-ți arăt casa, este minunată. Etajul încă mai există.
Am coborît privirea, zîmbind și mulțumind. Mă dezmorțisem, începusem să merg. Mă privea, ajungîndu-mă din urmă. Tăcea mîlc, nu prea știam ce pot spune. Speram să ajungem mai repede, să povestim mai repede, și să rămîn singură mult timp. Mă gîndeam la faptul că străbunicii privesc totul de sus, și mă apără. Acel om nu părea a fi răuvoitor - și mie îmi plăcea să beau apa ploilor, fie că aceasta venea și cu fulgere nestăpînite, tunete hotărîte. Dar se întîmplau altfel în oraș acestea. Mii de alte gînduri nu doreau să mă cruțe - eram foarte agitată, o prezență nouă, ca din senin apărută, făcea ca hormonii să jubileze și ca sucurile organice să îmi umple măruntaiele.
    - Să nu crezi că sunt vreun nebun. Doar îmi place să mă plimb prin ploaie pînă mi se zbîrcește pielea. Și nici să tac nu-mi displace prea mult. Și văd că nici ție, spunea el, rar, cu privirea plecată, pletele vîjîindu-i în aer.
    - Mă regăsesc în descrierea ta, sinceră să fiu; nu sunt obișnuită să vorbesc. Îmi plac literele, poveștile, vechiturile, ploaia, îmi place să ascult oamenii... Sper să-mi spui istoria locului, spusesem eu gîfîind ușor, ducîndu-mi privirea spre picioarele lui care se mișcau atît de natural prin gargara noroiului.
    - Te va surprinde. Cunosc multe istorii. Erau rudele tale? începu el pe un ton din ce în ce mai familiar și totuși, detașat.
   - Da, străbunici. A trecut foarte mult timp, i-am văzut doar în fotografii, bineînțeles. Și încă foarte vag, căci își pierduseră însușirile, de atîția ani zăcînd într-un geamantan. Dar tu ești foarte tînăr. Cum se întîmplă să te afli aici, știind atît de multe despre niște fosile?
    - Nu sunt tînăr, spusese cu un zîmbet nou, ce-mi cotropea ochii, privirea lui străpungînd nebunește. Cui mă închin mă protejează, dă viață unui trup ca să trăiască, nu ca să se veștejească.
     - Dar cu toții suntem trecători... spusesem eu, descumpănită; începusem să cred că era un om fără de religie.
     - Depinde cui ne închinăm, îmi zîmbi el pierdut.
Nu mai zise nimic, îndreptîndu-ne tot mai mult spre casă. O puteam zări. Mi-am spus că tăcerea lui e atît de provincială, aproape mă contrazicea, dar nu se exterioriza.Văzusem din nou pîrîul, dar și mai încorsetat de tulpini și alte rămășițe vegetale. Am simțit mirosuri diferite, toate bătînd spre putreziciune. Ploaia se lupta cu ele, încercînd să îndulcească locul. Tuna și fulgera în pădure.
Ne aflam la cîțiva metri de lăcaș. M-am oprit în loc, tînărul cutezînd să facă la fel. Mă privea curios. Eu încercam să mă concentrez pe detaliile tărîmului. Era un gazon curat, limpede, dar casa impunătoare se înverzise de mușchi, mucegai, rugineală, pe toate părțile. Ieșiseră la iveală doar cîteva cuie, ferestrele erau mari în față, dar foarte mici în spate. Puteam să disting o sufragerie înăuntru, probabil o baie mică, și alături, într-un corp lipit, bucătăria sau altă cameră misterioasă. În fața casei erau doi stîlpi vetuști din piatră,unul dintre ei semănînd cu o femeie. Lemnul era foarte putred, streașina arăta ca ceva mîncat de molii, c-un tapet înflorat pe-o parte. Priveam stînd în ploaie casa. O îmbrățișam printr-un zîmbet, observînd cum fulgerul cădea obsedant, parcă, chiar în spatele ei. Multe păsări se ascundeau sub rămășițele din streașină. Geamurile erau mizere, arătau ca și împămîntate, pline de jalnice pînze de păianjeni care au îmbătrînit zăcînd în propriul destin. Abia puteam să-mi dau seama că acolo există un soi de perdele tradiționate, îngălbenite.
    - Nu asta este ceea ce căutai?
    - Scuzele mele! Am rămas măgulită! Nu îmi vine să cred că am găsit asta, acum, aici. A fost construită după al doilea Război Mondial. Au trecut cincizeci de ani, se poate să mai existe? Este în stare aproape perfectă. Dar tot nu aș îndrăzni să intru, se poate dărîma. Ne aflăm în primejdie, punînd la socoteală ploaia asta afurisită, atît de pătrunzătoare. Posibil ca totul să fie putrezit înăuntru.
    - Crezi că asta e prima ploaie ce se-avîntă peste casă? Au fost ierni îngrozitoare și primăveri care dădeau pe-afară de vegetație (își ducea mîna către ceafă, pe care o ghiceam încordată; apoi începu iară să vorbească, deschizînd brațele, mai apoi palmele). Bătrîna casă nu moare. Am să intru eu primul în casă, cum am mai intrat. Cheia este tot sub preșul roșu.
Mijisem ochii, lăsînd apa să se strecoare în ei. El mai fusese acolo, cotrobăise și probabil furase, prihănise un trecut pe care doar cei morți îl știau. Într-adevăr, un preș roșu, cu franjuri, se arăta sîngeriu în fața ușii vizbilă ca trei scînduri, una mai lată, celelalte mai înguste, roase de timp.
    - Pe mine m-au iubit foarte mult străbunicii tăi. Am să văd dacă acolo e totul în ordine și-am să te rog s-aștepți aici. Nu sta prin preajma pomilor, suntem în vîrful dealului și copacii atrag trăsnetele. Unii iau foc și cîteodată mă rog să se întețească o ploaie fără vînt, ca să salveze pădurea. Și ruga niciodată nu dă greș. Numaidecît voi reveni ca să te duc la locuința mea. Vom vorbi despre tot ce îți trebuie, despre ce a fost și ce va fi, mărturisi el sprinten, făcînd pauze între cuvinte, stînd s-asculte, atunci cînd se iveau, zgomote ale trăsnetelor asurzitoare și-ale trunchiurilor în sfărîmare.
   - Mulțumesc pentru grijă. Cum te-au iubit dacă ai spus că nu li te-ai făcut cunoscut? întrebam cu o ușoară mînie, degetele zăcînd încleștate pe traiste.
Ridicase sprîncenele, foarte mirat. Își netezise mustățile. Ezita să continue, lăsînd un oftat să impresioneze. Se gîndea la ce să zică. Fulgerele ne ocoleau, trăsnetele continuau să răsune sălbatic.
   - Răbdare, toate la timpul lor. Străbunica ta nu era atît de severă, dar la fel de verzi îi erau ochii, și tenul atît de palid. Mă întreb ce ai de la străbunicul tău. Îți place să călărești? împreunase sprîncele, lăsînd capul într-o parte.
   - Știu cum arăta străbunica. Am trăit împreună pînă la ultima ei suflare. Am privit-o înecîndu-se cu moartea. Nu știu să călăresc.
   - Îmi pare rău. Poate vei învăța, spuse tînărul, răsuflînd.
Încheiase pe un ton înțelept, categoric. Își muta ochii spre gleznele mele. Avea o privire pierdută, echilibrul simțitor din pricina perfecțiunii ochilor devenea plictisitor dacă îl contemplai mai mult timp. Micșorase ochii cînd dădu cu ei de traistele mele.
   - Ce porți cu tine? întrebă el cu jumătate de deget ațintit spre bagaj.
Fără îndoială încerca să tragă de timp ori să piardă noțiunea lui. Era obositor, încercînd să pară ludic.
   - O grămadă  de lucruri de care presimt că n-o să am nevoie... E foarte tîrziu, nu vreau să ne prindă noaptea cu lună plină prin pădure. E plăcut faptul că ploaia aproape a încetat. Putem merge în casă?
   - Nu, te rog să mă aștepți aici. Tu vei merge mîine. Rămînem să depănăm vorbele în cealaltă parte, unde îți voi face cunoștință cu grădina, păsările, niște tablouri.
   - De ce eviți?
   - Ce pot evita, domnișoară? rînjise cu necaz. Nu pot evita nimic. Începu cu un oftat - odată ce ai venit aici, fie că vreau, fie că nu, tu le vei descoperi, spunea el suflecîndu-și mînecile ude leoarcă.
   - Atunci de ce nu îmi lași cale liberă pur și simplu? întinsesem gîtul, parcă vrînd s-aud mai clar răspunsul său.
   - Pentru că mă gîndeam că ți-ar prinde bine o vorbă și niște ceai de tei, ai dormi mai bine. Pe lîngă asta,  locul pe care-l vezi nu-i un loc normal, unde oamenii muncesc și animalele pasc. Este un adevărat colț de iad rupt din surîsurile dracilor, mărturisi el, cu tonul rece.
    - Domnule, ați face bine să grăbiți pasul. Discipolii dracilor nu ne doresc prin preajmă, poate deja au ajuns acasă la dumneavoastră, spusesem într-o agonie ciudată, aproape precipitînd, țintuindu-l cu privirea pe tînărul misterios.
    - Apreciez umorul negru. Dar se înserează și nu vă pot lăsa în pădure, singură. Ce ar spune străbunicul dumitale?
Se putea vădea un chip crunt acompaniind peisajul și așa destul de sinistru. Privisem cum își începuse un mers frumos spre casă, intrînd cu grijă, lăsînd cheia în zăvor. Auzeam de la depărtare, printre vocile trăsnetelor din natură, cum scrînteau vag lemnele pe care călca. Îmi spuneam că e o minune cum au rezistat acolo, înăuntru, și îmi imaginam că nu e chiar în paragină totul. Poate nu e nimic. Ceva la fereastră se zgîlțîia incert. Era chiar chipul tînărului căruia nici numele nu-l cunoșteam. Îmi făcuse cu mîna. Din cerurile neguroase mai cădeau doar cîțiva stropi leneși. Apusul deja ardea în orizont, încordat într-un punct pitit printre nori.
Tînărul se depărtase de la fereastră, eliberînd casa. Nu mai încuiase ușa. Acum parcă geamurile erau mai curate... Imaginea cu pîrîul și căbănuța arăta mai curată. Să-mi fi sluțit, ploaia, vederea? Cei cincizeci de ani ce au însemnat? Ce însemna, de fapt, timpul, în locul acela?

 
IV
   
Am ajuns într-un loc unde puteam simți umbrele atît de adîncite, cuprinzătoare. Nu mai văzusem astfel de întuneric din copilărie, cînd totul mi se părea exagerat de apăsător. Tînărul avea grijă să împrăștie o liniște deosebită în sufletul meu. Se auzeau acum doar aripile păsărilor  bătînd din văzduh, mișcările micilor vietăți care adormeau sau dimpotrivă, se nășteau din întuneric, ultimele picături de apă dezlipindu-se de crengi, șovăind printre altele, în cădere, pînă se consumau precum ceara lumînării. Totul se calma, căpăta un alt sens, unul cufundat în taină.
Aproape de noi, în orizontul apropiat, se înălțau niște lumini ruginite ca de candelabru. L-am rugat să ne prindem mîinile cît timp mai urcam partea aceea de deal, căci era dificil să te deplasezi cu sandale prin pămîntul noroios.
Îmi spusese că mai avem foarte puțin, cîțiva metri.
Se lăsase deja un întuneric veritabil, lumina devenind din ce în ce mai necesară. Locul avea numeroase grădini, viță-de-vie cu struguri mari, negri, iar pe schelele din lemn stăteau atîrnate lumînări mari, aprinse și diverse lămpi cu gaz, altele electrice. Pisicile cenușii dormeau printre flori, nu se lăsau deranjate de prezența noastră. Mă invitase în casă, întinzînd mîna către ușa de la intrare. Priveam locul ca pe ceva modest; îmi imaginam cum dincolo de pereții exteriori se află un lăcaș mic, strict necesar nevoilor omenești, dar care dădea pe afară de cărți. Acoperișul părea mic, împînzit de iederă. Mă oprisem în loc și ascultam greierii, muzica lor apăruse în peisaj mai devreme decît m-așteptam. Tînărul a înțeles că aș mai vrea să rămîn în grădină. În jur mirosea a lapte ars. Frezii, gladiole, flori-de-gheață creșteau armonios, îngrădite de niște lemne vopsite-n negru. Stăteau acum amorțite după furtuna ce le maltratase. Pereții casei din lemn și cob arătau ciopliți în motive religioase, ca ușile importantelor mănăstiri.
Mă întrebam cine ar fi aprins toate luminile acelea. Niște lumînări nu se puteau aprinde singure, ca prin magie. Casa părea crispată din cauza poziției ei, uitate de lume. Cu siguranță acest domn nu locuia singur. Dar locul nu era așa de îngrijit cît să cred că o femeie îi ținea companie. În lumină am văzut chipul băiatului mai bine. Era străveziu, ușor încordat de riduri, întunecat de buclele rare din față, de sub fruntea semeață. Cînd dorisem să m-avînt în spatele grădinilor, el nu m-a lăsat. Mi-a făcut semn să păstrez tăcerea, și-mi șoptise că nu e grădina lui, dar era musai a face pe plac surorii sale. Mă așezasem în mijlocul aleii ce ducea înăuntrul grădinii, fiind atentă la gardul ce-l mărginea.
     - Nu mi-ați spus că aveți o soră. Seamănă cu dumneavoastră? îndrăznisem să încep dialogul, ținînd mîinile apropiate și privirea în ochii tînărului.
    - Nu contează. Nu cred că seamănă. Uneori este foarte confuză, pictează florile, cîntă cu o voce groasă, labilă... Și nu am voie să merg singur în grădină, decît cu acordul ei, mărturisi el cu ochii pe jumătate închiși.
    - Asta trebuie să fie o chestiune foarte migăloasă, lucrul cu florile, zîmbeam eu ironic.
    - Povestea e complicată. Eu nu aș rîde.
Făcusem o pauză de oftat adînc. Respirasem tot aerul curat de care aveam neovie.
    - Tare mult mi-ar plăcea s-ascult. Ea se află aici, acum?
    - Se află, da, probabil în beci. Simțea că n-o să vin singur, zise el cu un rînjet în colțul gurii.
    - Din beci vine mirosul de lapte ars?
    - Ah, nu, acum nu faceți pe suspicioasa. Se emoționase auzind cîrîitul porții și șoaptele. Am găsit laptele ars pe foc. Fugise, cu siguranță. Pisicile astea cenușii sunt ale ei. I-a numit Dante și Nibelung. Îmi povestește de unde a venit fiecare - dacă o asculți, ai spune că e nebună de-a dreptul, pentru că nu pare real. Este un basm totul, de fațadă, se explica el cu seriozitate.
   - Nici nu aveam de gînd să vin aici ca să iau în seamă niște povești despre bietele pisici, spusei eu inocent ridicînd umerii.
   - Nu te-ar fi relaxat. Sunt povești lugubre. Pe sora mea nu o interesează dacă vrei să le asculți sau nu. Toate acestea provin din coșmarurile ei pe care le-a purtat în vise de la cîțiva anișori, și mai apoi pînă a crescut. S-au înrăutățit... Și pisicile nu sunt singura obsesie. Avusese mai multe, însă pe celelalte le-a izgonit, pe a treia deja apucasem s-o văd chiar și-n patul meu - era un motan pe care-l omorîse, spunînd că vrea să-l gătească. Îl chema Faust. Era negru și isteț... Mi-amintesc cît de tare suferise după el odată ce-l văzuse inert.
    - Nu-ți mărturisisem mai devreme, dar simțisem un fior ascultînd un muget înspăimîntător venind dinspre casa asta.
    - Tocmai. Cînta.
Rîsesem împreună un rîs amar. Realizam cît de ciudată era familia aceea. Nu am îndrăznit să întreb multe lucruri: de ce sora lui se afla în acea stare, în acel loc, singură cu fratele ei, fără urmă de părinți, de ce el voia să intre în casa străbunicilor fără mine, de ce nu a mai baricadat casa, de ce dorește într-atît să m-ajute...și de ce chiar el ar fi o cheie spre ușa ce duce la trecutul străbunicilor, un tînăr răsărit ca prin minune lîngă pîrîiaș, în ploaie. Poate totul era o confuzie. Mă gîndeam să înnoptez atîtea ceasuri cît știam că nu pot deranja, ca dimineață să mă întorc pe furiș la casa bătrînească. Nu ar fi avut cum să afle dacă dormeam afară, într-un cort; știam să pășesc tiptil. Mă bucuram de o seară liniștită, bînd ceai de tei și începînd să îl descos pe domnul acesta misterios.
    - Dacă nu aș întreba despre domnul Tender și Lenuța, sunt sigură că ai păstra tăcerea cu un har nemaipomenit, spusei eu cu părere de rău în ochi și în glas.
    - Poți să întrebi ce vrei. Aici, pe verandă, mi se pare destul de frig - poftim o pătură moale. E croșetată de mama mea. Să-mi spui dacă mai e nevoie de lumînări aprinse.
Chipurile ne erau luminate cu căldură; mă gîndeam la cum puteam să conduc discuția spre străbunicii mei, privind tocmai în străfundul viței-de-vie, la strugurii negri, rubensieni.
    - Mulțumesc frumos pentru grijă... spusei încuviințînd din cap. Și mama ta stă ascunsă?
  -  Se poate spune că-i bine ascunsă printre nori, și anume într-un sicriu molatic, odihnind adîncurile țărînei din Vestul satului.
   - O descriere emoționantă... Pînă și eu mi-aș dori să mor știind că va rămîne cineva în viață, pe pămînt, care să mă pomenească așa. Sora ta cîntă iarăși... Ești sigur că se simte bine? Singurătatea îi face bine?
   - Sora mea va fi bine. E deja un ritual pentru mine, s-o aud îngînînd cîntece. Știe ce să facă atunci cînd e singură. Are mai mult timp de gîndire despre cum îi va fi ei mai bine. Nu o afectează nimic, căci are o imaginație bogată. Prezența celorlalți îi face rău. Așa am cunoscut-o mereu. Îi e frică și de pești, uneori se împrietenește cu ,,pisicile malefice” care se hrănesc cu pești. Apoi plînge după cei mîncați, îi vine frustrarea asupra pisicilor... și tot așa. Se învîrte în cercul chinurilor ei - vrînd să descopere armonia. Pe mine m-a obsedat la un moment dat natura asta a ei. Bănuiam că e o poveste veche, de cînd mama ne lăsase. Erica a fost prima care a găsit scrisoarea. Durerea era foarte mare, știa să citească la nouă ani. A urmat o școală nu prea erudită, pe vremuri. S-a izolat pe parcurs și  a avut propria ei bibliotecă. Eu sunt mai mare decît ea cu douăzeci de ani.
Luminile din grădină pîlpîiau, acestea devenind tot mai rare. Lumînările erau sorbite de vînt, candelele isprăvite, lămpile pe sfîrșite în sleirea lor...
   - Se pare că nu ai vorbit de multă vreme cu cineva. Poți să-mi spui dacă ea e în stare să vorbească de fel? încercam să mă interesez de o bolnavă pe care probabil n-am s-o văd vreodată.
Șuierul asemănător cu vuietul de după-amiază își făcuse apariția, de parcă avea de gînd să aducă un mesaj.
   - Ai să-ți dai seama. E foarte blîndă, dar cînd vede oameni mai slabi de înger decît ea - îi simte foarte bine - atunci se petrece momentul de glorie. Izbucnește, îi sperie.
   - Cum adică mama voastră vă lăsase? Înainte să moară a scris o telegramă?
   - Înainte să moară, practic. Ea ne lăsase o telegramă nu pentru că avea gînd de moarte, nici nu bănuia ce o aștepta. Ci gînd de viață! Una păcătoasă, jalnică. Ne-a scris că era îndrăgostită de un marinar pe care l-a cunoscut cînd era la serviciu, în Tomis. Iubea foarte mult marea, stațiunile goale pe timpul toamnei. Pot spune că scria poezii, dar nu s-a făcut remarcată prin asta. Erau mult prea profunde pentru comunitatea în care trăia, și nu publicase atît de multe; se descuraja repede. Tatăl nostru, cizmar în Franța, ne vizita foarte rar, și cînd ne vizita, parcă nu mai venea pentru familie în sine, ci venea doar pentru noi. Mamei îi plăceau amanții, chiar ea scrisese asta, într-un ton ușor erotic și batjocoritor, dar extrem, extrem de mizer. Ne lăsase netrebnicia asta și ultima masă gătită de ea: pește prăjit. Unul ars. Erica făcuse o criză... Trebuia să ne obișnuim cu gîndul că mama noastră a fost o  poetesă care avea pasiunea de a minți, și nu de a munci, de a călători pînă la Marea Neagră pentru a se culca cu cei din port, bătrîni ori tineri marinari. Am păstrat fotografii cu ea, dacă vrei să privești... Din frumusețea ei, bobocii de noi am răsărit, ca mai apoi să fim lăsați de izbeliște printre dealuri. Întrebi dacă nu ne-am căutat, totuși, mama? Dacă ai ști cît de mult și-a dorit Erica... Mă amenințase că are să fugă ori se va arunca în prăpastie dacă nu plecam s-o găsim în Tomis. Nu era dificil. Trebuia doar să ajungem pînă-n oraș, o zi și jumătate călătoream cu trenul. Acele zile erau pur și simplu aride, parcă eram în căutare de sirene. A vrut să fugă de cîteva ori în acea călătorie. Dar a s-a întors și a rămas. Nouă nu ne-a plăcut niciodată marea, caldă, sărată, ce tot timpul îmi oferea senzația de lipicios, neplăcut, înec. Ne-am fi bucurat de-o moarte ușoară acolo; verificasem orarul din port. I-am promis c-o vom găsi pe mama. Ne-am interesat de marinari, bărci, nave. Mama nu era de găsit. Peste ceva ani însă, am primit vești... Tata deja își pierduse urmele, se părea că nu s-a mai dorit căutat, avea deja altă familie, nu aveam cum să-i dăm de știre, chiar dacă nu-l interesa prea mult faptul că doamna Stere își luase viața; se instalase pe vapor în jurul marinarilor ca matroană. Avea propriul bordel, cu luminițe roșii, și o mulțime de rochii. Asta găsisem peste cîțiva ani. Erica deja se strămutase în altă lume, nu mai putea simți nici o durere. Eu simțeam doar o tragică milă, deosebit de adîncă.
    - Asta era povestea, deci... spusesem eu cu o gură amorțită. Apreciez dacă ai putea să mi-o arăți pe mama ta, spusei, gîndid la cît de frumoasă putea fi după spusele lui.
    - Realizez că fotografiile sunt în beci... Le vom privi mîine, poate Erica va ieși de-acolo. (Își încrucișase mîinile, privind veranda, apoi chipu-mi) Ai o privire neobișnuită. Ți-e somn sau te-am întristat. Nu era chiar asta intenția. (Făcu el o pauză de gîndire) Probabil m-am destăinuit mai mult decît mi-ai fi permis. E de la ceaiul de tei, îmi dă o senzație aparte. Pe tine ar fi trebuit să te adoarmă.
   - Să știi, începeam eu cu împăciuire, dacă nu doream să ascult destăinuiri, m-aș fi retras în cort, să adorm. Și de ce pe mine ar fi trebuit să mă adoarmă ceaiul ăsta?
   - Atunci mă bucur că le-ai dat ascultare... Ar fi trebuit pentru că nu pari a fi obișnuită cu el. Vii de la oraș.
   - Le-aș asculta oricînd. Dar nu bate cîmpii. Spune-mi, crezi că mama ta putea fi o sirenă?
   - O sirenă nu se lasă învinsă de propriul joc, spusese el bătînd cu degetul în cana cu ceai.
   - Poate voia să își sfîrșească viața într-un mod... libertin, cum probabil și-ar fi dorit dintotdeauna. Poate asta era o fantezie de-a ei și aceea era adevărata cupă de libertate, stăruisem bîndu-mi ultima gură de licoare.
   - Nimic nu mai poate fi metaforic cînd privești din exteriorul întîmplării și vezi doi copii abandonați la vîrste vulnerabile.
Spusese aceste cuvinte cu tremur. Ochii îi erau umezi, perfecțiunea lor se moleșea. Îi întinsesem mîna:
   - Îmi pare rău. Nebunia putea fi un răspuns.
   - Născută din ce? Dintr-un trai ca ăsta, angelic? În mijlocul naturii? întrebă el, apucîndu-mi încheietura, făcînd semn cu ea spre pădure, în depărtare.
Lăsasem privirea în jos, bucurîndu-mă în sinea mea că și ființa lui știa să aprecieze creația divină.
   - Mie cu greu îmi vine să cred că o bătrînă a făcut tot ceea ce ai spus, făcusem un semn ce acoperea întreaga grădină.
   - Mama nu era bătrînă. Era foarte tînără, spuse scurt, tăios.
   - Cît de tînără? Toată lumea e tînără în neamul vostru. Acum îmi doresc și mai mult să văd fotografiile, chicoteam eu infantil.
   - Și neamul la fel va rămîne. Tînăr, cu sămînță, un temei energetic, răspînditor... (Își mută privirea spre pisici; se ridicase, auzindu-i oasele trosnind) E trecut de miezul nopții, dacă vrei să știi.
Îl priveam cu ascultare, și răbdare. Deodată mi s-a părut un om fascinant, un foarte bun povestitor. Nici nu-mi dădeam seama cum trecea timpul cu el. Voiam să îl ascult pînă voi simți că toată îngîndurarea tristă din el ar fi pierit; la privirea lunii printre crengi, parcă adormită datorită fumului de cenușă din juru-i, mi-aș fi dorit să adorm și eu sub cerul liber.
  - Domnule Stere... Mi-a făcut plăcere să te-ascult. (Mă ridicasem și eu de pe verandă, dezmorțindu-mi spatele) Ne vom trezi dimineață, de data asta pentru un ceai de măceșe. L-am adus eu, spusesem cu degetul arătînd către traiste. Cortul meu e deja așezat, nu pot deranja casa dumitale, mă destăinusem eu, cu pumnul atingînd pieptul în dreptul inimii. N-ar trebui să ai răgaz de  insistențe, căci mi-era dor să visez sub stele.
Dar nu erau stele, cerul era negru-vinețiu. Păsările cîntau curios de încet și șușotit.
   - Stere? Sunteți simpatică, domnișoară, spuse el, dînd din cap. Chiar sunteți. Dar nu veți afla numele meu. Mă simt mai în siguranță dacă ați ști doar atît cît eu vă pot spune. Ne reîntîlnim pe verandă, în zori. Să nu-ți fie teamă de Erica. Va afla și ea de tine mîine...

Luna, un bulgăre de aur inocent, se învelea cu norii pînă se mai zăreau și ultimele rămășițe de raze. O ploaie înceată năvălise din nou în ținut.

 
V
 

Insomniile își făcură apariția. Toată neputința, emoția și stingherirea de peste zi m-au răpus în momente care se scurgeau cumplit de încet. Abia-mi puteam ține ochii deschiși, dar cînd încercam să mă-ntind închizîndu-i și numărînd în gînd respirațiile, simțeam cum somnul nu se îndură să mă fure, decît pînă la o moțăială necăjitoare.


Pădurile făceau dragoste cu trăsnetele și fulgerele, vuind sălbatic deodată cu apa ce le udase. Fulgerele se năpusteau asupra pomilor - adăposturi ale unor păsări de noapte, bifurcîndu-i cu totul, lăsînd în urmă doar crengi zdrobite, pene arse și ecouri cîrîitoare. Luna, cu nefericirea reflexiilor ei, se ascundea morțiș printre neguri. Studiam din cort ferestrele casei, ascunse pe interior de jerpelituri agățate sumar, care se mișcau rareori - dantele roșiatice ori gălbui ce priveau ploaia de dincolo de verandă. O ușă care nu se închidea niciodată era purtată de vînt înăuntru și în afară; scîrțîiturile ei sordide copleșeau ființele într-o noapte ca aceea. Șiroaiele se-ntindeau, stropii curgeau rar, molcom, ritmat, din lemnoasele fisuri ale verandei. Lumina fulgerului, ivită deseori puternic din depărtare, înghețată și clandestină, lăsa casa spînului într-un semiobscur înspăimîntător pentru cîteva frînturi de secundă. Am deschis cortul, întinzîndu-mi spatele rece pe aleea udă. Ochii mi-au căzut pe o parte și mai întunecată din străfundul locului. Puteam ghici bezna dăinuind în grădina Ericăi. Nu-mi puteam însă imagina cum miros petalele florilor îmbolnăvite de vopselele ei colorate. Ce putea exprima acest obicei? Lumea acestei fete se putea strămuta în realitatea splendorii ei, pe pămînt?



Am privit cerul negru, lăsîndu-mă în voia apei ce cădea cu nesăț de la îngeri. În cîntecul picăturilor de ploaie puteam auzi cum cineva încerca să acordeze blînd o mandolină. Cîntecul se ivea tot mai răsunător, melancolic, îngînat de o voce răgușită. Sufletul radia, ascultînd stingherele sunete pornite din neant. Adîncul pămîntului mugea de acorduri triste, chinuind ființa ce le interpreta. Duceam dorul melodiosului, gîndind cum fluierul auzit în amiază s-ar fi contopit într-o doină divină cu glasul mandolinei din noapte. Cîntecul se năștea undeva sub pămînt, unde se regăsea și beciul Ericăi.

Timpul trecuse destul de greoi. Un ceas deșteptător aflat lîngă mine arăta orele trei și un sfert. Mi-am întins apoi spatele, istovit de răceală, pe salteaua șifonată.
După ceva vreme, cîntecul se pierduse în zări. Pe marginea aleii simțeam pași care se cufundau în noroi, strivind tulpini și crengi. Trupul îmi înțepenise într-un soi de frică măgulitoare. Pașii se apropiau dîrzi. Mi-am dat seama că-i sora tînărului. Încercam să nu fac zgomot. Din cortul subțire și umbrit am putut admira niște glezne orbitor de albe, de domnișoară ce se plimba în tălpile goale. Priveam chircită, în continuare, mersul gleznelor, murdar și străin de lume, pînă Erica ajunsese în fața verandei; își chema pisicii, șuierînd: ,,Nibelung... Dante... Dante!...”. Aceștia ascultau atenți strania chemare. Ochii lor străluceau profund în noapte. Motanii zgribuliți mieunau pervertit, cu dor, Erica sîsîindu-le în urechi, așteptîndu-i cu palmele deschise pentru a le simți mustățile și blănurile înfrigurate.

O urmară ca niște aburi cuminți pînă în străfundul grădinii, printre florile plantate de tînărul spîn. Se opriră, și ea, și motanii, în fața viei bogate. Fata se înfrupta cu sete din strugurii negri spălați de ploaie. De cînd o zărisem, era alburie, lepădată de veșminte. Nici un vîj, dureros și tomnatic, n-o putea opri. Trupul ei împrăștia o lumină rece capabilă de a înfricoșa simțurile biologice ale oricărui om în viață. Dar izul ei îmi amintea de o femeie moartă, nespus de frumoasă, cu părul ușor încîlcit și negru, lăsat să crească bogat pînă la genunchi. Nu dîrdîia, nici nu lua în seamă puhoaiele ploii; venea din lumea sa, într-o alta care nu avea puterea de a-i afecta ființa. Posibil ca beciul ei să fi fost tot atît de înghețat și ud, precum vremea, și chiar mai crunt, nemaicontînd trecerea de la un tărîm la altul. Scena i s-ar fi părut atît de singuratică pînă și unui gard bătrîn, smucit de trăsnete și vînt.

Erica se-ntoarse, neluînd seama prezenței cortului necunoscut zăcînd pe alee. Pielea chipului ei strălucea de ploaie, alături de enigmaticele irisuri ale pisicilor. Gura Ericăi continua să cînte ciudat. Ochii nu puteau detalia restul însușirilor din pricina întunecimii - un singur fapt cunoșteam, acela că o auzeam... Trupul său gol - aproape feminin, pierdut într-o lume a viselor, ocolea veranda îndreptîndu-se spre propria grădină cufundată-n mister, de care nu se putea bucura nimeni, nici măcar Dante și Nibelung. Aceștia fuseseră trimiși înapoi în cealaltă grădiniță de către stăpîna care-i și chemase. Ecoul neînțeleselor șuierături și îngînări se depărta odată cu fata, pierzîndu-și magia profetică în dansul picăturilor de ploaie.

Trăisem o noapte plină de zbucium, urmărind un ritual omenesc de nedeslușit...
 
VI
 

Mă trezisem în zori, foarte devreme. Pînza unei noi zile se picta din toți rărunchii, negrăbit, începînd din ceruri. Dimineața, vremea era potolită; schimonoselile neguroase dispăruseră din peisaj. Cerul era curat, cenușiu, infantil, aducător de o seninătate care ascundea capriciile de mai tîrziu... Adierile aduse din depărtare, odată cu pădurile de cetină, împlineau ființa, binecuvîntînd-o. Răsăritul încolțea în orizonturi ca o floare ruginie de toamnă, cu petalele pierdute. În jur mirosea a ierburi înrourate. Stingher și hămesit, glasul cucuvelelor se potihnea adesea, cîntîndu-și mrejele cu oboseală; acele sunete nu mai sunau imperial, ca altă dată - ființa mea descătușată poposea în tărîm, într-un sfîrșit, plină de răgaz și familiaritate. Cîntecele morbide, șuierăturile persistente încetaseră.
Nu mă trezisem singură; spre marea mea surprindere și o ușoară teamă, îl găsisem pe spîn șezînd chiar lîngă picioarele mele, încovoiat, privindu-mă cu ochii mari și urduroși, așteptînd să mă deștept. I-am simțit prezența, întrucît din vis nu m-aruncasem direct în realitatea prezentului. Pleoapele îmi tremurau - ochii nu se voiau deschiși; bănuiam atmosfera presantă, întețită de un alt suflet, cu propriile sale respirații.
Tînărul spîn nu mi se înfățișase ca vis, era viu, în fața mea. Scîncind, îmi depărtasem numaidecît picioarele din preajma trupului său. Privirea lui era luminată de zorii zilei, la fel ca și buclele modeste, cu reflexiile unei adînci păduri de falnici brazi. Adîncimea neagră din ele mă înfiora. Găsisem o oglindă aburită în așternuturi. Am încercat să mă dezmeticesc, nici nu-i urasem bună dimineața; simțeam cum el nici nu se putea aștepta la un salut oarecare; cînd ridicasem pleoapele, ochii lui, într-adevăr, zîmbeau stingher. Îi aduceam la cunoștință, cu o voce șubredă, simțirile matinale:
   - Aici erai... În cortul meu, remarcasem eu cu voce șoptită, dar de cînd? Nu m-așteptam să vii aici, nici nu te-am simțit.
   - Bună dimineața, domnișoară, se strîmbă el simpatic, prinzîndu-mi mîna într-a lui. Credeam că te vei simți mult mai în siguranță, vorbi încet, ca să nu mă tulbure; mustățile i se mișcau sub buza de sus cînd pronunța cuvîntul ,,siguranță”.
    - Dimineața e foarte bine pentru mine, căci e lumină. Întunericul îmi îmbie ființa... aduce cu el povești surprinzătoare, pline de eleganță - dar întunericul de azi-noapte nu a fost unul chiar atît de plăcut, spusesem eu ușor încruntată, privindu-i ochii, neretrăgînd mîna din politețe.
   - De asta am și adus oglinda, spuse el, făcînd semn către rama oglinjoarei din lemn.
   - Ce legătură poate să înfiripeze întunericul și oglinda? întrebsem zîmbind forțat.
   - Îți spun sincer, nu mă așteptam să treci de noaptea asta. M-așteptam să fi murit. Am adus oglinda ca să-mi dau seama dacă mai respiri. Ți-am strigat numele de cîteva ori. Nu ai răspuns niciodată. Nu mi-am permis să m-apropii de tine. Mi-amintisem trucul cu oglinda. O aburisei... Respirai cald și liniștitor ca un prunc. Dar eu știam că acel întuneric, din acea seară, fusese o ,,chemare”, îmi spuse spînul pe un ton lemnos, privindu-mi umerii și fruntea.
   - O chemare!
Îmi simțeai slăbiciunile? Te bucuri că trăiesc? continuam eu batjocoritor, încercînd să-mi desprind moale, mîna, din degetele lui.
   - Nu știu dacă mă bucur, nu am o stare anume (ridică simplu din umeri). Am văzut mulți morți la viața mea. Dar pe tine... (făcu o pauză lungă) te-am văzut plăpîndă la fire, și cum acest loc noaptea nu este prea binecuvîntat din pricina atmosferei ce se-așterne - ca să nu mai zic de groaznica furtună... Se putea întîmpla orice.
   - Apreciez naturalețea ta - cred că pentru tine, cum și pentru strămoși se simțea, o moarte este o sărbătoare... Grăbești sărbătorile, avînd grijă de cei ca mine, să adoarmă cu orice preț, afară, în frig și vînt (spusesem aceste cuvinte menținînd un ton rece și legănarea capul în semn de înțelegere amară).
   - Tu m-ai rugat să te las s-adormi afară, în frig și vînt, mărturisi el cu o nepăsare tristă în glas.
   - Și aici am să rămîn, cît oi mai rămîne, cunoști faptul că nu doresc să îți deranjez familia. Tu știi ce s-a întîmplat azi-noapte?
   - Eu nu am familie, domnișoară. Nu știu ce s-a întîmplat, cel puțin cu dumneata. Eu am citit pînă la orele trei ale dimineții, iar mai apoi am adormit dus. Ar trebui să știu ceva? mă întreba el, mutîndu-și ochii în pămînt, scormonind cu ei în adîncuri.
Tăcerea se așternuse în zîmbete amare, în priviri compătimitoare, unele care sfidau orice discuție.
   - Nici eu nu știu ce s-a întîmplat, domnule. Asta este problema... (am oftat, începînd să-mi adun lucrurile din jur, dînd de înțeles că ar trebui să părăsim cortul).
Asta se și întîmplase, rămînînd ca eu să strîng ce se poate după o noapte lungă, împachetînd tot ce era de împachetat. Acele întruchipări mă schimbară. Pentru prima oară făcusem cunoștință cu pulsul sălbatic al naturii, cu reveria unor aripi ce ascund colți umbroși, magia unei nopți în chip de diavol care stîrpea suflul și-l năștea întîrziat, zadarnic.

Eram mult mai atentă la umbrele ce se perindă pe lîngă mine, la liniștea dintre ele care-mi deochea spiritul; tihna aceea m-ar fi putut înghiți -  o pace nescunoscută, venită din adîncurile neantului, care mereu lua forma unui animal nevăzut, plin de dorință și foamete, căruia nu-i puteai reproșa nimic - el gravita la nesfîrșit.
Rămăsese ca eu și tînărul domn se ne întîlnim pe verandă. Mă aflam la intrarea în cort, gîndind despre cele spuse de el, privitoare la moarte. Îi dădeam dreptate. Viața îmi putea fi sorbită de moarte în oricare ceas, înghițită fără de urme, ca pe un zaț greoi și lung. Moartea era împăciuitoare, dar și hotărîtoare. Ca muribund, o verigă slabă - te lasă în voie să cazi, spre prăpastia de sub aripile ei, te cobora-n adîncuri și într-o clipită puteai fi din nou prins în ciocul ei cel rînced, pînă te trezea din capul locului ca o Morgană, cu apă vie, uscîndu-te rece de cea moartă, în suflul ei labil, urmînd să te poarte iarăși într-o liniște nemaipomenită, care bucură semenii și întristează boala. Dar într-un sfîrșit, îți zîmbește strîngîndu-ți mîna, mai apoi fierea din măruntaie, îngreunîndu-ți temeinic genele, pictîndu-ți vinețiul în buze, încurcîndu-ți vînele, arătîndu-se grăbită și de neoprit în veci; iar strîngerile de gură și de inimă, sunt menite să alunge orice durere și-ți potrivesc trupul ca pe o lumînare -  și spiritul, ca pe o pasăre zburînd la cer, îndatorirea morții fiind, încă o dată, dusă la bun sfîrșit. Poveștile despre moarte pe care le înfățișam în tăcere... nu mă făceau să simt durere. Mă eliberau, făceau din viața mea o simplă așteptare din ce în ce mai apăsătoare.
Dante și Nibelung aveau ochii deschiși încă din noapte. Mă întrebam dacă i-au închis vreo clipă. Erau niște motani plinuți, cu o blană sever de subțire, neîndurătoare, cenușie precum pulberea unui diamant prețios. Cumințenia lor necontenită putea s-ascundă o boală. Dar încercam să îi privesc doar ca pe necuvîntătoare lăsate de Dumnezeu fără învinuire, fără de păcat; și cînd îmi aminteam cîte povești se nasc din înfățișările, prezențele lor, unele mistice, neomenești, care omagiază fecioare posedate și bătrîne vrăjitoare, nemărginiți fiori reci îmi mîncau din măduvă. Chiar cînd îi priveam fix, odihnindu-mi ochii în blănurile lor sobre, tînărul se-apropie și-mi prinde mîna într-a lui:
  - Acolo jos arătai ca Faust cînd se dădea deoparte, marginalizat, privindu-și cu ură tovarășii, îmi zise trăgîndu-mă după el pînă la verandă; mă lăsasem tîrîtă din instinct, grație visării cu ochii deschiși.
   - Faust, motanul mort? întrebam eu, încă netrezită din agonia liniștii.
Zîmbea, arătîndu-și maxilarul pronunțat puternic, osos.
   - Tocmai dînsul. Văd că ți-a luat ceva vreme pînă să te trezești. Și încă îți mai ia (își fluturase mîna în fața mea).
    - Nu s-a-ntîmplat nimic neobișnuit, contemplam blana lor. Ce le dați să mănînce de arată ca niște aristocrați? întrebasem eu, cu ochii întredeschiși, încercînd să mă fac simpatică.
    - Stăpîna știe... spusese el evitîndu-mi privirea.
    - Ferice de sufletul lor, cred că Erica îi iubește foarte mult (spusesem aceasta necrezînd în surîsul și vorbele mele).
    - Asta tot stăpîna știe, vorbea el cu mîinile încrucișate. Îți plac strugurii? Ai făcut o plimbare prin vița-de-vie? În mare parte, lucrurile existente aici au fost confecționate ori plantate de mama. Pînă și via asta, cît o vezi de întinsă... Ne mutasem aici pentru că era deosebit de liniștit. Eram adolescent. Nu mai știu dacă Erica viețuia pe-atunci. Mi se spusese că ar fi mai bine să plec din oraș - zarva aceea și poluarea îmi afectau mintea, gîndirea.
Via chiar era bogată și răcoritoare, încuraja trecătorul să rămînă, fără să fie stingherit. Dar fructele negre ce plesneau de licoarea dulce, sîngerie, întimidau firile pudice, întrucît senzualitatea aromei lor nu putea fi ascunsă.
   - Mulțumesc că întrebi, să înțeleg că mă pot înfrupta și eu oricînd din ei. Nu am făcut-o încă. Și eu am avut o problemă cu orașul, în adolescență. Locuiam într-un apartament modest și cînd priveam pe fereastră de dimineață, înainte de a merge la școală, puteam să văd doar blocuri, alei pavate, mașini fistichi, și toate acestea luminate de un soare văratic - anotimpurile calde îmi provocau senzația de rău, de îngrămădire, de limitare, de gălăgie și dezordine. În acele momente nici că aș mai fi vrut să ies din casă, pînă la căderea serii.
   - Anotimpurile văratice, care înfloresc, au menirea de a deprima oamenii lăuntrici. Un om lăuntric este acela care nu se poate regăsi în prezentul realității, pentru că acest la acest prezent aderă adevărurile pioase - lumina, una de moment, simțirile trecătoare, cu nu cine știe ce puteri, forțe, dar cu esențele proprii deosebite, de la divinitate, ce se pot contempla separat, pentru care trebuie să mulțumim în fiece zi, mărturisi el, îndepărtînd parcă un nod din suflet. Cei care nu ascund nimic, nu se tem de lumină.
   - Vrei să spui că simțirile acelea își pierd din intimitate? Ele sunt înfășurate, capătă amploare și se ascund într-un colț din sufletul nostru, al lăuntricilor, spusesem eu, împingîndu-mi pieptul cu buricele degetelor. Lumina realității nu le poate vădi, pentru că nu o lăsăm să vădească. Toată inspirația ascunsă, și tot răul prefăcut în artă ar pieri. Lăuntricul nu dorește să fie deranjat de oameni. Și această lumină a realității, a prezentului, are o bună legătură cu lumina solară, căldura. Ai observat că atunci cînd e noapte, timpul se face nevăzut? Oamenii se pierd în casele lor. Cerul e aît de negru și intim, pata noastră de tainică Univers e rece și ascunsă. Ființa umană e tăcută, nu cunoaște trecutul, prezentul sau viitorul și e vulnerabilă, se leapădă de elixirul nopții aprinzînd lumînările. Cunoaște doar starea pură din spirit. Cît despre natură, ea nu e tăcută; mereu trebuie să împărtășească anumite...
   - Semne? întrebă el, zîmbind luminos.
   - Da, și noi, oamenii, nu răspundem la ele. Ea dintotdeauna a comunicat cu noi. Noi nu mai putem. Ne-am descotorosit de ea, de ritmul în care ne-a născut și ne-a învățat atîtea veacuri, vorbisem eu, tremurînd. 
   - Eu mereu am știut ce ascunde, draga de ea... În ea și precum ea supraviețuim, ne revărsăm, murim și înviem. Dar nu s-a născut încă om care să o înțeleagă pe deplin... vorbi spînul, mîngîind o liană de iederă. Prefer noaptea, domnișoară, și zilele neguroase. Ele știu cum să aibă cel mai bine grijă de ființa mea; mă fericesc.
   - Noi suntem dovada că acel om ce va înțelege pe deplin, nu e departe. Rudeniile noastre or să ascundă un astfel de miez, remarcasem aproapte chicotind. Și eu mă fericeam nespus ori de cîte ori deschideam ochii și priveam tavanul - nu era nemaipomenit de luminat, ca în zilele cu soare, ci era gri. Și realizam că va ploua, și că lumea va fi departe, nu va fi soare și totuși, natura se va răspîndi. Și în zile ca acelea îmi asiguram inspirația și adevărata viețuire... încheiasem eu, cu noblețe în glas.
Spînul era neîndoielnic impresionat, pentru că în acele momente mîinile mici îmi erau cuprinse într-o strînsoare deosebită - aproape necunoscută:
   - Domnișoară...
Rămăsesem măgulită, cu privirea coborînd spre împrejmuirile grădinii, simțind adierile caste ale dimineții. Nu mă puteam debarasa de fîstîceala copilărească, deși gestul său era înzestrat cu politețea unui bărbat șarmant, capabil să sufoce de respect femeia apreciată. Tîrziu îndrăznisem să îi cuprind privirea într-a mea, văzînd, cu rușine, cît de frumos și palid cîteva raze de soare îi brăzdau chipul. Lumina îl orbea și făcuse un gest de dezmeticire, care se tot prelungea...
   - Oare și razele celorlalți sori îți disting tot atît de angelic, porii? întrebasem eu, schimonosit.
   - O lumină rece ca a lor? Chipul meu s-ar îmbia de minune, spuse el comod. Dar pînă vom afla acestea, va trebui să așteptăm ca noaptea să sosească. E abia dimineață și bănuiesc că altfel ar trece timpul dacă ne-am retrage în cămăruța mea - nu te pot lăsa pe verandă iarăși. Măcar ziua poți asculta de binevoirile mele.
Hotărîsem să-l ascult pe domnul spîn, făcîndu-mi loc în mansarda sa. Bănuielile mele nu fuseseră tocmai cinstite - căci văzînd casa din mijlocul aleii în toată splendoarea ei, mi se părea un loc destul de spațios și chiar sobru în detalii. Încă din prag mi-am dat seama de strîmtoarea camerelor; și atmosfera se simțea plicticoasă - mi-amintea de cămara unor prieteni pensionari de-ai mamei: cu oale și căni, și linguri atîrnînd pe pereți, înfășate în pînză ori batic roșu cu motive romînești, mirosind a stătut, un pat lipit taman de perete, micuț și scîrțîitor, cu așternuturi curate, imprimate mîndru cu flori, cusute de bătrînele din sat ori păstrate ca moștenire, și o masă pătrată, joasă, murdărită de cafea și firmituri, zăcînd în fața patului, înconjurată de taburele înflorate, zdrențuite. Ferestrele erau mici, vopsite în verde. Pereții erau gălbejiți de aburii din trecut ai mîncărurilor gătite cu dragoste. O tinctură a timpului lor de odinioară nu mai voia să se dezlipească din sfințenia acelui loc și simțind aceasta, mi-am spus că pașii maleficului de azi-noapte s-au și curățat din sufletul meu, numaidecît cum ajunsesem în cămăruța lor bătrînească.
Totul se înfățișa fără personalitate - mă simțeam în siguranță, însă fiorul își făcu loc în spinare doar cînd am văzut o altă pînză de iederă, întinsă de la pervaz pînă spre dușumea. Soba mică și chivernisită din colț mă emoționase - părea să fie foarte veche, cu însemnările unor copii T
obraznici, probabil acum ajunși stîlciți de bătrînețe.
Tînărul mă invita să iau loc, plimbîndu-se de zor. Căuta să ne servim dintr-un ceai de măceșe. Puteam simți o anumită forfotă atunci cînd el se depărta de mine și spațiul în care ne aflam; semăna cu foșnetul unor arbori din pădure. Mă temeam să gîndesc că freamătul acelei nopți mi-ar mai da tîrcoale prin minte mult timp de-atunci.
Cînd doream să-i mărturisesc spînului cele auzite în lipsa lui, totul se liniștea, prezența sa parcă îndepărtînd forțele bănuitoare de rău. Se întorcea zîmbind mereu, și pleca anunțîndu-mă că nu poposește mult. Presiunea și misterul reveneau molcom, pe nepoftite.
Între timp, căutam rezonul întîmplării. Obosisem să mai plîng în interiorul meu, de teamă, de durere, de extenuare. Dincolo de marginile cearșafului de pe pat, care atingeau podeaua, zărisem niște frunze verzi, proaspete. Curiozitatea mă împinsese către ele. M-am apropiat, atingînd mai întîi frunzele de la suprafață. Sîsîiturile nu se stinghereau să înceteze, ba chiar înălțîndu-se și mai abitir în urechile mele. Inima mi se zbătea încleștată ca și învelită într-o pînză deasă de păianjen. Era ca și cînd cineva se împotrivea curiozității mele, trăgînd înapoi frunzele, o forță omenească protejîndu-le. Trecuseră minute bune și spînul nu apăruse. Ceaiul fierbea bolborosind în ibric.
Ridicasem cearșaful, stînd pe vine, și puteam să văd doar o vagă întunecime a frunzelor, tulpinilor, fructelor care se apărau unele pe celelalte legănîndu-se ciudat, parcă absorbite de nisipuri mișcătoare.
Ca din neant, o mînă lungă, subțire și albă îmi încolăci piciorul. Un rîs astmatic, schimonosit ca al unui copil suferind îmi făcu sufletul să tresalte. Încercam să-mi ascund tremurul în timp ce forța omenească de sub pat mi se făcea cunoscută puțin cîte puțin... Era Erica. Un amalgam de întrebări mi se învîrtea în minte și prin fața ochilor.
Ieși de sub pat cu totul, avînd grijă să aranjeze frunzele cu care încercase ademenirea mea, o altă agonie. Ca ființă... era simplă prin lipsa ei de pudoare, cu mișcări impure, nespus de albă și curată ca ceara de lumînare, dar mai ales goală. Pentru cîteva momente simțisem din nou precizia cu care demonicul nopții trecute se orînduiește în jur.
Erica nici nu remarcase că piciorul de care se sprijinise era al unui om din cameră, pe care putea să-l salute, să îl cunoască. Deja mă obișnuisem cu realitatea ca glumă proastă, insipidă. Nu m-ar fi deranjat să strîng mîna goliciunii din fața mea, dacă se arăta docilă. Nici măcar nu se întîmplase s-o privesc în ochi pînă ce nu simțea că toate frunzele sunt aranjate în culcuș așa cum se cuvine. Ridicîndu-se de pe vine, se înfățișă lungană, lipsită de rușine, în fața mea... atît de aproape de chipul meu. Puteam auzi o vagă horcăială tristă dinăuntrul ei.
  - Sper că nu te-am deranjat noaptea trecută, începu ea cu voce blîndă, aproape șoptită.
Evitînd destăinuirile speranțelor ei, încercam să îmi potolesc tremurul inspirînd și expirînd adînc, privind în jos; era și un fel de a face ordine în gîndurile fugare. Rosti acele cuvinte cu familiaritate, de parcă simțise că răsărim din același pîntec.
  - Tu ești Erica, așa-i? întrebai eu cu stingherire.
Zîmbea modest și calm, pletele lungi și negre îi abundau umerii osoși ca ai unui serafim pedepsit de zei. Răspundea rar, hîrîia de boală. Își împărți podoaba de păr, lăsînd-o să acopere nurii. Spînul era de negăsit; simțeam că premeditase absolut totul. Începeam să cred în liniștea dinaintea furtunii. Firea mea era gata să cedeze, nemaiapucînd să întreb, firesc, ce căuta sub pat, și de ce frunzele se țin acolo.
  - Să nu te miri că sunt aici. Scherzo e în beci, nu prea se descurcă din cîte văd...
Dacă era în stare să vadă, să simtă... îmi părea imposibil de imaginat. Se ascunsese sub pat probabil de azi-noapte. Ochii ei mari îmi măsurau fiecare gest și por din carne. Nu semăna deloc cu fratele ei; avea trăsături fermecătoare, bolnave prin contrastul pigmenților dăruiți de divinitate. Pupilele ei erau mai negre decît genele lungi și amenințătoare, dar acestea din urmă erau cu mult mai obositoare decît marea de păr ce se revărsa din creștetul ei. Fruntea lată se asemăna cu un pod alb, ce desparte diavolescul de îngeresc printr-un drum anevoios. Îi priveam buzele întredeschise, arătau arse, roșiatice, pătate precum frunzele uscate de toamnă. În acele momente preferam tăcerea, răgazul de a contempla ciudățenia din fața mea. Simțeam că în adîncul ei încearcă să-și potolească impuritatea luptei, afișînd o pudoare mincinoasă. Se așeză pe un taburet, după ce îmi întoarse spatele, atingînd pereții cu degetele subțiri, scormonind mai apoi printre iedera crescută sub pervaz.
  - Știai că e otrăvitoare? întrebă ea, spontan și la fel de șoptit.
  - Nu știam, Erica. De ce o atingi?
  - Mai bine întrebat... De ce aș crește așa ceva cu mîinile goale. Păi îți spun eu! Cineva trebuie să fie mai rău decît noi doi în casa asta! începu să chicotească hîrîind, părînd că se îneacă.
  - Mai rău decît tine și Scherzo? Înseamnă că sunteți aproape inocenți. Biața plantă nu are suflet, apreciasem eu, mistuind cuvintele.
  - Cum să n-aibă... E chiar nespus de vie și frumoasă. Otrava din ea trăiește...
Și lăsă un oftat să se scurgă în lumina palidă ce-și chinuia divinul să pătrundă printre dantele. În neclintirea privirii ei, își dorea să mă cutremure. Simțeam apatia și dezgustul față de impudicul ei nejustificat, față de  întîmplarea inocentă care își pierdea sensul cu cît îndrăzneam să continui discuția.
  - Și încă mai am dintr-asta. Frunzele ,,mișcătoare” de sub pat fac parte dintr-o pînză de iederă. Este foarte comodă; am mare grijă de ea.

VII

Ei, oameni de o bunătate nebunească, trăiau în mare voie bună prin preajma unei coline, față-n față cu un îngust pîrîiaș de munte, protejați de o pădure doldora de fragi și livezi, în a doua jumătate a secolului douăzeci. Din cauza desimii, numai și numai un soare puternic putea să lumineze într-adevăr adîncurile pădurii; pe meleagurile acelea, ea a trăit în liniște și voioșie oricînd a dorit în primii ani, împreună cu Ștefan, bunicuțul hazliu al mamei, glumeț pînă la refuz, dar și de-o seriozitate deosebit de gravă atunci cînd se așeza la discuții cu străbuna ori cît mica domnișoară era bolnavă. Străbunicul șmutruluia vecinii cu apucături, cînd fata mai crescuse, căci devenise de-o frumusețe blajină, ce întărîta la vînat, cu un chip nemaiîntîlnit și sânii rotunzi, tari, înfloriți de nuri cuminți. Fata nu îi băga în seamă, doar îi privea plină de dispreț și își continua mersul precum un vals agale, de neîntrerupt.

Elisabeta, și nu Lenuța, cum îi spuneau țărăncile, îi desena peisaje vesele și triste, îi cosea goblenuri pe care pe atîrna peste tot prin camere, spilcuia botoșei din lînă moale și scria poezii pentru nepoata ei. Mama mea, ,,Dida”, mică pe atunci și cu dinții cariați, o săruta întruna, chiar dacă mai era schingiuită de către Elisabeta. Aceasta nu a fost dorită la naștere. Ceva se întîmplase cu mama ei, nora străbunicii... Bunica, atunci, știa că are să moară dintr-o boală incurabilă, și a abandonat-o într-un pîrîu secat, înfășată, plîngînd neștiutoare o soartă ce putea fi cruntă dacă străbunicii n-o găseau. Soțul femeii nu știuse, bunicul, adică fiul străbunilor. Nu după mult timp, aceeași soartă i s-a arătat și ei: fusese abandonată de consort în mijlocul unui teritoriu străin, cînd se aflau în Sud-Estul țării, la Dunăre. Bani nu avea pentru a se întoarce acasă, în inima Ardealului. Trebuia să muncească pentru ei, dar boala o răpuse și oamenii n-o mai priveau ca pe ,,mînă de lucru”. Și într-un fel, femeia nu s-ar mai fi întors. I se ruina viața cu fiecare ceas, purtînd cu ea un trup bolnav, gîndind că a omorît un copil, lăsîndu-l la voia întîmplării în ghearele străine ale naturii, ale nimicului. Pe atunci, Elisabeta se arăta disperată, întrucît chiar dacă prima ei noră fusese netrebnică în privința copilei, și nu o mamă în adevăratul sens, femeia dispăruse fără urme clare.

Prima oară, părinții ,,Didei” fuseseră în Nord, dar și-au prelungit șederea fără să mai trimită vreo scrisoare. Au plecat mai apoi fără să știe familia, spre Sud-Est... unde nu se știe cum au supraviețuit. Erau tineri în putere. Ei aveau doar rude îndepărtate acolo. Nu puteau fi primiți ca acasă. Bărbatul, tatăl mamei mele, adevăratul meu bunic, cu siguranță avusese în minte un plan de ruinare a soției, ca un preț plătit pentru cele săvîrșite cu cea mică. Se afla aproape de femeie, și totuși, atît de departe. Îi dăduse senzația de abandon, însă, el era aproape de ea, cînd se regăseau la Dunăre. O urmărea mereu fără ca ea să știe... Ar fi iubit atît de mult să știe că mama mea există. Femeia îl mințise, cum că avortul spontan s-a petrecut cînd nașterea îi era mai dragă, ușoară. El nu aflase, dar anticipase, simțise că soția i-ar fi dăruit un copil sănătos... Familia din care se trăgea deținea un puternic simț instinctual, niște ochi ageri, pe care îi purtam și eu, și mama.

Se născocise că amîndoi au murit în brațele unei femei pe care ajunseseră s-o slujească, o bătrînă bogată care locuia aproape de fluviu. Aceasta i-ar fi reapropiat, fiind găsită de femeia abandonată, care dorea să-și vadă soțul. Vorbele spun că bătrîna era vrăjitoare, practicînd magia albă. Nu credeam pe atunci o bătrînă în stare de o astfel de damnare. Un zvon grotesc ar fi împrăștiat și povestea unei hore a morții, care i-a implicat și pe cei doi, oameni slabi de înger care s-au spovedit cui nu trebuia - unei bătrîne malefice, nebune. Aceasta, probabil, s-a folosit de muncile lor mult timp, după care, prin practicile ei necunoscute, i-a făcut să creadă că trebuie să moară, să plătească pentru păcatele lor, căința nefiind îndeajunsă. Înmormîntați însă, nici mama nu știuse să-mi spună unde ar putea fi... Părinții adevăratei mele bunici parcă nici nu existau. Erau o familie plină de lipsuri și de sens, cu istorii necunoscute. Doar pe străbunicul îl puteam înțelege, dar nici acesta nu-i vorbea mamei niciodată despre familie, cînd, ajunsă elevă, răsfățata familiei îi adresa întrebări necontenit. Religia în sat era sfîntă, Dumnezeul lor exista pretutindeni cu ei, pentru că deja îl păstraseră de la naștere, în suflet.