marți, 5 mai 2015

5 mai

Zac în lacrimile-mi reci -
Febra morții, a bolii sufletești
Simt teama gîndurilor seci
Și privesc, Durere, cum înflorești!

Frison necontenit pîngărește,
Alungîndu-mi trupul în adînc, departe.
Sordid cîntec al nopții unește
Vorbele unei reverii vechi și deșarte.

Mă scald în boala amintirii
Șoptindu-mi naivități,
Coboară din adîncul firii
Lipsite de veleități.

Ador împărăția frumuseții tale
Care se oglindește în piatră seacă,
Se scaldă în reflecțiile pale
Ale unei cruci cînd capu-și pleacă.
 
Dar nu te pot atinge!
Sufletul pe-ndelete arde
Pe Moarte o convinge
Surîs din sînge rece îi cade.

Ce vineție ești, Durere!
În cearcănele adînci.
Ce crudă ești, Mireaso!
Tu niciodată nu plîngi.


În melancolicul nopții
Îmi rostești și nu-nțeleg
De ce dragostea sorții
Nu m-a urmat și n-o urmez.
 
Îmi sorbi ființa și-ntristarea
Licoarea care te-a născut
Ca să faci pace cu zămislirea
Printr-un suflu greu și tăcut.

Te cheamă Dumnezeu, să mă alini
De patimile dorințelor romantice!
Podoaba-ți, prin fața ochilor mi-nclini...
Împrăștiind veșnice liniști sălbatice.