marți, 3 noiembrie 2015

Gînd clandestin

Dacă pietrele străbunilor ar vorbi, s-ar ridica dintre leșurile amăgite, și, fără nici o taină, ar îndrăzni să ne spargă timpanele sufletului cu adevăruri care par să moară. Moartea lor zace scufundată în conștiința omului rău-voitor, care dintotdeauna a căutat rezon nemerniciei lui - un aspect ce dăinuie viu dincolo de o posibilă definiție a condiției umane!
Acele adevăruri răsunătoare ne-ar aminti de tăcerea noastră prostească, de timpul petrecut în putreziciune spirituală, de secundele glorioasei ipocrizii, dar, mai ales, ne-ar aminti, de lucrurile care așteptau de un îndelung timp să fie valorificate, trăite cu o inimă care SIMTE, dar și cu o alta care GÎNDEȘTE - inimi cum ar fi vrut și poetul Grigore Vieru să aibă.
Răul, ghicesc eu, a apărut odată cu omul - a îndrăgit revoltătoare minciuni sub formă de ,,taine romantice”, perpetue, în înăuntrul lui pentru început, iar mai apoi, către lumea exterioară, ajungînd să simtă doar teamă și nerecunoștință față în față aflat cu licărul divin, căzut de sub aripile îngerești, originare, acolo unde acesta a fost dat să fie. Și uitați, astfel, începe moartea seculară a adevărurilor, pămînteși ce-i drept, căci acestea mai pot fi dezgropate doar cu mîinile unor oameni chinuiți de trudă și iubire, de pasiune și frumoasa conștiință a eternității!